- Silviu Predoiu: „Moscova nu poate deveni explicația universală pentru orice vot pierdut”.
- Silviu Predoiu: „«Vine extrema» nu mai este un program politic”.
- Silviu Predoiu: „Explicațiile fără rezultate sunt doar scuze bine articulate”.
Silviu Predoiu, general (r) SIE și președinte PLAN, analizează ascensiunea partidelor radicale și extremiste în Europa și erodarea încrederii în partidele tradiționale. Într-o postare pe Facebook, Predoiu susține că rezultatele electorale nu pot fi explicate doar prin radicalizarea alegătorilor sau prin interferențele Rusiei și critică distanța dintre partidele de centru și problemele concrete ale cetățenilor. El avertizează însă că nici formațiunile radicale nu trebuie să primească „un cec în alb” și că trebuie să explice cum își aplică promisiunile, cu ce bani și cu ce consecințe.
Postarea integrală a lui Silviu Predoiu:
„Scrutin după scrutin, Europa pare cuprinsă de o revoltă mută, manifestată la urne. Partidele din extrema politică obțin scoruri de neimaginat în urmă cu 4-5 ani. Reușitele electorale ale partidelor definite drept «extremiste», de dreapta sau de stânga, și priza lor tot mai mare la public, în Franța, Germania, Portugalia, Cehia, România și nu numai, obligă la câteva întrebări. Fenomenele diferă, iar radicalismul, populismul și extremismul, în mod evident, nu trebuie puse în aceeași oală. Dar întrebarea pentru partidele tradiționale rămâne aceeași: Ce li se întâmplă? Unde greșesc? Și de ce tot mai mulți alegători nu le mai cred?
Răspunsul comod este că oamenii s-au radicalizat. Sau ca sunt interferente rusești. Cel incomod este că partidele tradiționale sunt tot mai rupte de problemele cetățenilor și au devenit greu de înțeles și imposibil de anticipat. După fiecare scrutin în care mai pierd procente, acestea afișează surpriză, indignare și promisiunea că vor comunica mai bine. De parcă problema ar fi că alegătorii n-au înțeles explicațiile, nu că ei au înțeles prea bine rezultatele.
Centrul nu pierde pentru că este moderat, ci pentru că a devenit imprevizibil și astfel nu mai prezintă încredere. Aparent se adaptează unei lumi în permanentă schimbare. Doar ca promisiunile expiră la închiderea urnelor, alianțele «imposibile» devin «responsabile», iar măsurile urgente promise pot aștepta până la următoarea campanie. Alegătorului i se cere să voteze o direcție și să accepte apoi orice deviere. La un moment dat, acesta nu mai caută explicații. Caută doar ieșirea din incertitudine. Ori într-o lume nesigură, radicalii oferă o poveste simplă: problema, vinovatul, soluția. Soluția în sine poate fi absurdă sau periculoasă, dar direcția se vede. Centrul răspunde aceleiași probleme cu o conferință despre complexitate și implicații geostrategice. Numai că facturile nu se plătesc cu nuanțe, iar răbdarea nu se reînnoiește automat la fiecare scrutin.
Interferențele Rusiei trebuie combătute indiferent de forma pe care o îmbracă. Dar Moscova nu poate deveni explicația universală pentru orice vot pierdut. Dacă omul întreabă despre salariu, locuință sau spital și primește o lecție despre geopolitică, va înțelege că întrebarea lui deranjează și ca cel aflat în poziție de decizie nu are soluții. Prin ineficiență, promisiuni abandonate și etichete aruncate peste nemulțumiri, partidele tradiționale generează neîncrederea de care adversarii democrației profită.
Nici «radicalii» nu merită un cec în alb. Și ei ar trebui să spună cum își vor aplica promisiunile, cu ce bani și cu ce consecințe. Un slogan nu ține loc de buget, iar un vinovat nu ține loc de soluție. Dar centrul nu poate cere încă un mandat doar pentru că ceilalți ar putea guverna mai prost. Frica de alternativa proastă nu este o dovadă de bună guvernare.
Europa nu este condamnată la extreme. Centrul le deschide însă poarta când confundă apărarea democrației cu apărarea propriilor scaune. Are nevoie de priorități clare, termene credibile și răspundere pentru rezultate. Compromisul este necesar, dar direcția trebuie să rămână vizibilă și după compromis. Explicațiile fără rezultate sunt doar scuze bine articulate. «Vine extrema» nu mai este un program politic. Mai ales când cei care strigă nu pot spune încotro merg ei înșiși. Cine cere încredere trebuie să o și merite, nu doar să o pretindă ca taxă de protecție.”