La ora 13:54, pe 4 ianuarie 1960 – aflat pe locul mortului, într-o limuzină condusă de editorul Michel Gallimard (nepotul lui Gaston Gallimard), în drum spre Paris – Albert Camus moare când mașina iese de pe carosabil și se izbește de un platan de la marginea drumul. Avea un bilet de tren în buzunar, pe care se hotărâse în ultima clipă să nu-l folosească, în acea dimineață când a plecat din casa de vacanță de la Lourmarin (cumpărată în 1957, cu banii din Nobelul pentru Literatură). Nu și-ar fi putut ilustra mai bine filosofia absurdului….
Așa ar suna, ba chiar și mai și, un breaking news în zilele noastre. Nu e decât o introducere manipulatorie, menită să vă convingă să intrăm împreună în „Caiete”. Găsim în aceste însemnări, evident, și un laborator al marilor sale opere („Străinul”, „Ciuma”, „Mitul lui Sisif”), dar și paragraful la care voiam să vă aduc (22 noiembrie 1937):
„Politica și soarta omenirii sunt decise de niște oameni lipsiți de ideal și de noblețe. Oamenii cu adevărat nobili nu fac politică”.
Cu trei luni înainte, notase:
„Ori de câte ori aud un discurs politic sau îi citesc pe cei care ne conduc mă cutremur la gândul că de ani de zile nu aud nimic în care să vibreze un sunet omenesc. Veșnic aceleași cuvinte rostind aceleași minciuni. Și faptul că oamenii le acceptă, că mânia poporului n-a sfărâmat încă fantoșele, îmi dovedesc că oamenii nu acordă nici o importanță liderilor și că se joacă, da, se joacă într-adevăr cu o întreagă parte din viața lor…”.