- Emanuel Popp, CEO-ul AFT Technologies, spune că trecerea de la prototip la producția de serie este „aproape imposibilă” fără susținere consistentă din partea statului.
- Popp susține că industria privată de apărare are nevoie de comenzi predictibile, finanțare și contracte pentru a investi în oameni, echipamente și linii de producție.
- „Industria locală aflată la 2 km, nu la 1000 de km, este extrem, extrem de importantă”, spune Popp despre rolul producției locale în domeniul apărării.
Companiile private româneşti din industria de apărare susţin că au tehnologia şi specialiştii necesari, dar se lovesc de lipsa comenzilor, de întârzieri şi de dificultatea de a obţine finanţare pentru trecerea de la prototip la producţia de serie. Emanuel Popp, CEO-ul AFT Technologies, spune că relaţia dintre stat şi industria privată trebuie schimbată dacă România vrea să transforme investiţiile în apărare în capacităţi reale de producţie.
„Da, este aproape imposibil”, răspunde Popp atunci când este întrebat cât de dificil este pentru o companie privată să treacă de la prototip la producţia în serie în lipsa unei susţineri consistente din partea instituţiilor statului.
Problema, explică antreprenorul, începe chiar înainte de producţia propriu-zisă. Dezvoltarea unui produs militar presupune costuri şi etape pe care, spune el, autorităţile şi uneori chiar mediul academic nu le evaluează corect. „Foarte puţini înţeleg şi foarte puţini reuşesc să facă un calcul corect de cost pe o dezvoltare de produs”, afirmă Popp.
El invocă o regulă pe care compania sa a învăţat-o în 25 de ani de activitate: „80% din produs cu 20% din efort, şi ultimii 20% din produs cu 80% din efort”. Costurile cresc puternic în etapa finală, când trebuie realizată documentaţia, testarea, manualele de utilizare şi service, precum şi toate elementele necesare pentru ca produsul să poată fi livrat şi exploatat în condiţii militare.
În cazul AFT, relaţia cu Armata Română a fost importantă pentru dezvoltarea iniţială a tehnologiei. Compania a furnizat avioane-ţintă timp de mai mulţi ani, iar din acest proiect a rezultat inclusiv dezvoltarea unui pilot automat propriu. În prezent, însă, situaţia este diferită. „Armata nu există. Eu nu am niciun contract cu armata. Niciunul”, spune Popp.
CEO-ul AFT susţine că Armata Română s-a orientat în mare măsură către produse occidentale, pe care le consideră mai uşor de achiziţionat şi de justificat. În explicaţia sa apar mai multe cauze: teama de acuzaţii de corupţie, neîncrederea în capacitatea companiilor româneşti şi lipsa răbdării pentru evaluarea produselor aflate în dezvoltare.
„O neîncredere sistemică în ce ar putea să facă o companie românească şi o lipsă totală de răbdare de a înţelege dacă produsul românesc e bun”, afirmă Popp.
În acelaşi timp, antreprenorul admite că produsele româneşti nu sunt întotdeauna la nivelul celor occidentale. Însă consideră că problema nu poate fi rezolvată exclusiv prin importuri. Într-un conflict de durată, susţine el, contează accesul la mentenanţă, piese de schimb şi capacitatea de a înlocui rapid echipamentele pierdute. „Industria locală aflată la 2 km, nu la 1000 de km, este extrem, extrem de importantă”, spune Popp.
Una dintre principalele sale critici vizează lipsa unei relaţii stabile între stat şi producătorii privaţi. În opinia sa, autorităţile trebuie să ofere industriei predictibilitate prin comenzi şi contracte, astfel încât companiile să poată investi în oameni, echipamente şi linii de producţie.
Această problemă devine şi mai vizibilă în cazul SAFE. Popp consideră că mecanismul european reprezintă încă o oportunitate, dar spune că implementarea programelor româneşti se desfăşoară prea lent. „Singurul lucru pe care îl putem reproşa statului român, MAI-ului, dacă vreţi, e faptul că s-a întâmplat foarte, foarte încet”, afirmă el.
Potrivit antreprenorului, unele proiecte ar fi putut fi accelerate dacă autorităţile ar fi început cu acele produse pentru care existau deja soluţii mature şi furnizori pregătiţi. „Trebuia să dea drumul la comanda respectivă, chiar dacă era foarte mică, mai ales că era mică”, spune Popp. În acest fel, firmele ar fi putut începe producţia în timp ce autorităţile continuau să clarifice celelalte proiecte.
Întârzierea are şi un efect financiar. Companiile nu primesc automat banii înainte să livreze echipamentele, ceea ce înseamnă că trebuie să finanţeze producţia din surse proprii, credite bancare sau prin intermediul partenerilor. „Nu plăteşte nimeni în avans. Trebuie să livrezi, trebuie să treci de acceptanţă. Asta înseamnă că aveţi nevoie de finanţare”, explică Popp.
În acest punct, el vede un posibil rol pentru stat printr-un mecanism de garanţii. „Poate un mecanism cu garanţii de stat nu ne-ar strica”, spune CEO-ul AFT, explicând că băncile sunt dispuse să finanţeze astfel de proiecte, dar solicită garanţii şi o imagine clară asupra contractului şi capacităţii companiei de a-l executa.
Popp atrage atenţia şi asupra faptului că evaluarea unei companii de apărare nu ar trebui să se limiteze la produsul prezentat. Autorităţile ar trebui să analizeze capacitatea de industrializare, competenţele, nivelul de know-how propriu şi dependenţa de tehnologia externă.
În ceea ce priveşte industria de stat, antreprenorul este rezervat. Referindu-se la Romarm, spune că nu vede în forma actuală a companiei soluţia pentru capitalizarea industriei româneşti de apărare şi susţine că sectorul privat ar trebui să joace un rol mai important. „Soluţia sunt firmele private”, afirmă Popp.
El propune, de asemenea, o schimbare de perspectivă în relaţia cu marile companii occidentale. În opinia sa, firmele româneşti nu ar trebui să fie permanent subcontractori ai producătorilor străini, ci să poată deveni parteneri industriali şi integratori. „Eu cred că toate aceste companii, oricât de mari ar fi de afară, trebuie să fie subcontractatorii noştri şi nu invers”, afirmă acesta.
Pentru România, problema nu este aşadar doar cât se cheltuie pentru apărare, ci şi cum sunt cheltuiţi banii şi ce capacitate industrială rămâne după încheierea unui program de înzestrare. Iar mesajul transmis de CEO-ul AFT este că, fără comenzi predictibile, finanţare şi o relaţie funcţională între stat şi companiile private, trecerea de la prototip la producţia de serie rămâne una dintre cele mai dificile etape pentru industria românească de apărare.