M-am trezit în conştiinţă pe la 5:30.
Era întuneric.
Pe fereastra deschisă se auzea “Ziua În Care Ne Facem Bagajele”, şlagărul pe care nu l-am compus încă.
Era încă întuneric.
M-am culcat la loc, nu înainte de a-mi face curaj, repetând o mantră culeasă pe bâjbâite din întuneric: totul se va sfârşi cu bine şi, dacă nu se va sfârşi cu bine, înseamnă că nu acela e sfârşitul.