Încercând să mă pun în pielea unui personaj pe care l-am tot invocat, îmi sună în urechi o discuție între doi camarazi, dintr-o nuvelă a lui Ernst Jünger. (Dacă el nu știa, cine să știe?).
„În privința fiecărui om există un fel de adevăr ultim, pe care el însuși nu-l cunoaște sau nu-l recunoaște, și despre care nu trebuie să bănuiască niciodată ceva. Dacă acest adevăr îți devine vizibil prin vreo întâmplare, e ca și cum ți s-ar surpa pământul sub tălpi. Te prăbușești în propria ta genune, ca un somnambul care a fost strigat din imprudență”.