Discursul preşedintelui Donald J. Trump în faţa Congresului, la şase săptămâni după instalarea în al doilea mandat, a durat aproximativ o sută de minute (cu tot cu aplauze, urale şi huiduieli din tribunele Democraţilor). Tema: „Reînnoirea visului american”.
Ce a întreprins Trump în noul mandat până ieri seară la 21 (ora Washingtonului) a fost să zgâlţâie Statele Unite şi lumea cu schimbări bruşte de macaz, prezentate cu o agresivă transparenţă (opace rămân doar înţelegerile sale cu Putin). Şi-a umplut Administraţia de adulatori novici dar zeloşi, care anunţă “Epoca de Aur” a Americii (sintagma le dă fiori reci unora ca mine, care au mai auzit-o clamată).
S-ar putea să se înşele amarnic cei care îţi închipuie că, de pildă, unul dintre aceşti adulatori – Marco Rubio, şeful diplomaţiei – are statura profesională necesară de a face faţă provocărilor care vor urma, după ce preşedintele lucrează frenetic la subminarea a optzeci de ani de Alianţă Atlantică. (Nu pot uita cum, fără să clipească, Rubio şi-a schimbat poziţia faţă de Zelenski, pe care îl considera până la penibila întâlnire de la Casa Albă, „un Churchill în tricou al zilelor noastre”).
În faţa Congresului, Trump a interpretat ca un cabotin rolul de Stăpân al Lumii şi doar sistemul democratic american de “checks and balances” ar putea să-l oprească s-o facă în continuare, încă şi mai dezlănţuit.
Preşedintele Statelor Unite riscă, prin tranzacţionismul său cacealmist, să piardă şi ce deocamdată nu stăpâneşte decât declarativ – controlul jocului global.
