“Când cineva se trezeşţe noaptea ca să studieze, ajutaţi-l să nu-i fie teamă de demoni”, ne îndeamnă magii Evului Mediu. Şi eu călătoresc noaptea. Ce altceva aş putea face. Poveştile nu dorm. Sunt nopţi în care mă opresc să stau de vorbă cu Prinţii Stelelor. Fiecare dintre cele însufleţite şi dintre cele neînsufleţite are o stea, iar îngerii păzitori, numiţi şi Prinţii Stelelor, cunosc destinul fiecăruia. Îl ştiu, fără să-l poată împărtăşi. Îmi cunosc şi mie soarta, dar n-am reuşit să-i înduplec să mi-o destăinuie. „Tu, Sheherezada, eşti doar o aromă”, mi-au spus. „Eşti un abur, o boare. Aduni vorbele ca într-un năvod şi apoi le înşiri ca pe mărgele. Îţi închipui că vinzi ierburi de leac în iarmarocul lumii. Lumea asta n-are leac, Sheherezada…”. Nu sunt Sheherezada, le spun mereu Prinţilor. Eu sunt povestea. Mi-e teamă că, dacă tac, omenirea îşi va pierde memoria. I-o vor proteza cu circuite electronice. Între 0 şi 1 nu vor mai exista fericire şi tristeţe, temeritate şi teamă, credinţă şi tăgadă, orgoliu şi smerenie, milă şi neîndurare, speranţă şi deznădejde, dragoste şi ură. Va fi doar un pustiu de sentimente, nici un miraj nu va mai însufleţi imaginaţia oamenilor. Voi sunteţi nişte stele, voi sunteţi citiţi. Eu sunt povestea, eu sunt ascultată. De ce nu ne-am uni, să salvăm lumea de ea însăşi?
Advertisment