1001 de nopți. Văzduhuri

A fost odată, ba chiar de mai multe ori. Şi va mai fi. În fiecare secol ia chip diferit. A fost odată un om. Era unul dintre acei ciudaţi ghicitori în văzduh, pe care îi poţi vedea prin bâlciuri sau pe la poalele tronurilor. Era de ajuns să-şi ridice ochii spre cer şi începea să îţi depene povestea, de parcă el te-ar fi inventat. Îţi prevestea viitorul, ca şi cum el ţi-ar fi dictat destinul. Ai fi zis că stă pe cel mai înalt pisc de munte. Doar de acolo poţi vedea stelele în plină zi. L-am iubit, fără măcar să îi ştiu numele. Şi, când am înţeles că nu-l voi mai vedea, am început să desenez văzduhuri, sperând că îl voi reîntâlni acolo. Pluteam în văzduhuri diferite, pentru că nu ne-am mai întâlnit niciodată. L-am visat într-o dimineaţă, strigând ca povestaşii Romei antice: “Daţi-mi un bănuţ de aramă şi o să vă spun o poveste de aur”. M-am trezit din văzduhul visului ştiind că, de fapt, eu l-am inventat să îmi ţină de urât, pe vremea când în viaţa mea nu era nimic frumos. Poate că, veac de veac, îl inventează câte cineva, ca să poată supravieţui.Şi, totuşi, când m-am deşteptat, în palma mea stângă sclipea sfios un bănuţ de aramă, ca un soare mic, agăţat de pulpana văzduhului…