Cine intră în istorie. Astăzi nu intră nimeni în istorie, ci iese. Sfârșitul fără glorie al Secolului American

Astăzi nu intră nimeni în istorie, ci iese. Săptămîna asta n-am avut încotro decît să mă gîndesc la ce s-a întîmplat cu America. Nu credeam că în viața mea o să asist și la căderea comunismului, dar și la prăbușirea Americii. Unde un președinte care spunea că o face măreață din nou e la un pas de cătușe. Și asta nu are nimic de-a face cu democrația. Nu doar zilele lui Trump sînt numărate acum, ci orele. Dar și cele care marchează sfarșitul puterii mondiale a Americii, ca ”far călăuzitor”. Ca pedagog global al democrației. 

E o întreagă istorie și cum s-a ajuns aici. E o poveste lungă, despre controlul media, al rețelelor sociale, despre demonizarea miturilor tradiționale americane, înlocuite cu altele noi și anistorice. Politicienii au căzut și ei în capcana exceselor neomarxiste, în exagerările ”corectitudinii politice”, care au născut mișcări situate în afara realităților concret-istorice. Și s-au așezat de o parte și de alta a acestei granițe. De unde s-au sfașiat reciproc. America nu mai e, de aproape un an încoace, America. Acolo pandemia a venit mai devreme și a atins mai întîi mințile. 

Secolul American a luat sfarșit – iar acest sfarșit a fost rapid și oarecum derizoriu. Nu din cauza vreunui factor extern: Statele Unite au făcut implozie. Nu din prea multă democație, ci din prea multă ipocrizie. Care a pleznit pe la toate cusăturile și a lăsat împăratul gol. Cine mai poate să mai emită acum pretenții, după ce Capitoliul a fost ocupat de un număr de manifestanți, cel puțin de trei ori mai mic decît al minerilor, veniți la București?

Sfarșitul fără glorie al Secolului American la care am asistat în această săptămînă lasă lumea de mîine în teniși.