Cine intră în istorie. Iubim românește

„Cînd se văd doi tineri prima dată, cine ar putea să spună! poate că nici nu-și vor aminti mai tîrziu, dar ea, ca un boboc de floare, se deschide în mijlocul acestei împrejurări prielinice” scria Simion Florea Marian că se întîmpla de Dragobete, pe 24 februarie.

Începutul primăverii și al dragostei. O sărbătoare păgână pe care creștinismul a așezat-o pe cea a aflării capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Folcloristul a regăsit-o, a scris despre ea în studiul său, „Păresimile”, apărut în 1899 și a reașezat-o între datini. E sărbătoarea românească a iubirii.

Provenit din slavă, dragobete înseamnă „a fi drag” cuiva. Simion Florea Marian a decoperit că, după datină, Dragobete apărea ca un zeu tînăr al iubirii, poate rămas de la daci sau aidoma Cupidonului romanilor, dar și drept „Capul Primăverii”. Era imaginat, scria el, ca un flăcău chipeş, care săruta toate fetele ieșite în cale.

E Zburătorul lui Heliade Rădulescu, dar și „Călin” ori, mai ales, Luceafărul lui Eminescu, „demon frumos, Eros adolescent”, cum scria Călinescu.

Simon Florea Marian a descoperit acest mit, care s-a născut, care trăiește și se hrănește din vis și a redevenit de atunci realitate. E socotit în enciclopedia mitologică a românilor drept cel de-al patrulea mit fondator: cel erotic.

Datorită lui Simion Florea Marian, care a murit în 1907, cu mai mult de un secol în urmă, ne bucurăm și în ziua de azi, și iubim, de Dragobete. El nu e doar creatorul școlii noastre de folclor.

Ci acela care a scos din uitare sărbătoarea românească a iubirii. Fără el ar fi fost un mit uitat și am fi rămas, ca toată lumea, doar cu suavul Sfînt Valentin. În această săptămînă, Simion Florea Marian e omul istoriei: ne-a învățat din nou să iubim. Viguros, românește – de Dragobete.