Cine intră în istorie. Mucenicii zilelor noastre

Sînt între noi oameni ca zeii. Dar, spre deosebire de zei, ei sînt modești. Nu cer marea cu sarea, sacrificii și ofrande. Nu li se oferă nici măcar recunoștința cuvenită, deși ei au fost coloana vertebrală a României, în momente în care cei mai mulți s-au aplecat supuși în fața terorii.

Foștii deținuți politic și-au comemorat în această săptămînă morții. Cu îndărătnicie, deși Parlamentul le-a votat o zi a acestei comemorări, pe 14 mai, ei și-o păstrează pe a lor. De Sfinții mucenici, în fiecare an. S-a întîmplat în tăcere, fără nicio publicitate. N-a fost nicio știre.

În fiecare lună mor, tăcuți și anonim, în medie 200 de foști deținuți politic. Cu ei, se duc tot atîtea povești despre demnitate și suferință. Cînd nu va mai fi niciunul, abia atunci vom regreta pierderea. Ca întodeauna, cînd e prea tîrziu.

La începutul anilor ’90, erau în viață peste o sută de mii. Spre deosebire de ei, revoluționarii, mult mai vocali, le-au luat fața. Acum, numărul foștilor deținuților politic a scăzut sub 2.000, dar numărul revoluționarilor a crescut. Nu e nici un paradox aici. Doar goană după bani și privilegii. Spre care, învățînd în ani de temniță grea și în anchetele Securității lecția smereniei și a lectia demnității, foștii deținuți politic din închisorile României comuniste nu au alergat niciodată.

Măcar pentru atît, în această săptămînă trebuie să-i pomenesc. Și dacă nu mai au loc de noi și printre noi, n-avem cum să-i împiedicăm să intre de-a intra de a dreptul în istorie. Acolo e un loc al lor pe care nu îl poate răpi nimeni. Și l-au cîștigat, fiecare, prin propria suferință, ca mucenici ai zilelor noastre.