Cine intră în istorie. Un președinte

Avem cel mai absent președinte. Din viața reală. Nu înseamnă că nu intră în istorie, tocmai prin absența lui. Klaus Iohannis nu înțelege la ce folosește o țară, care nu-l respectă așa cum ar trebui. Și cînd e turist la piramide, și cînd joacă golf. Nu înțelege de ce trage toată lumea de el, să rezolve crize. În ultima perioadă, România a devenit mai mult decît oricînd ceea ce fusese de fapt pentru el dintodeauna – o țară străină. 

Klaus Iohannis e furios pe toți. Pe clasa politică, pentru că i-a năruit planurile unui ”guvern al său”. De ce avea nevoie neapărat Iohannis de un asemenea guvern? Pentru că el n-a fost obișnuit niciodată cu democrația. El a fost educat, obișnuit și a practicat, întodeauna, un anume tip de rînduială, a familiei și burgului săsesc. Rînduiala în care unul dispune ceea ce crede că e ”lucurul bine făcut”, iar ceilalți îl fac. Dar ce a mers la Sibiu nu merge în România.

Toate planurile lui au eșuat. N-a durat mult, pînă ce Iohannis a înțeleles și chiar și mai puțin, pînă să se sature. Pînă să trîntească paltonul pe capota mașinii, pînă să apară din ce în ce mai plictisit și imobil, cînd nu putea să nu apară deloc. N-a mai zîmbit de o veșnicie, de cînd zîmbetul său era de fapt un rînjet, cînd și-a văzut rivalii politici căzuți. Acum nu mai are niciun motiv să zîmbească. Tocmai acelor rivali trebuie să le înmîneze cheile cetății. Ale ”guvernului său”. Toate manevrele lui au eșuat. Nu i-a ieșit nimic. A pierdut tot. A descoperit că nu nimeni nu-l ascultă, în afară de prietenii săi, cu care joacă golf.

Și marea lui suferință e că nu poate face guvern cu ei, la Pianu Mare. Patru ore, cît durează un circuit de golf, Klaus Iohannis este într-adevăr președinte. Președintele său. Al crosei sale, care nu-i iese din putere și ascultare. În rest, pentru noi e președintele absent. Istoria îl reține și așa.