Cine intră în istorie. Varza murată, condamnată la extincție

Varza. Varza murată intră în istorie în aceste zile. Varza din supermarket, de import, nu se poate mura. Numai cea românească. Cuvîntul e, zice-se, de origine dacică. Unul dintre puținele rămase. Varza murată e victima cea mai probabilă din România, condamnată la extincție.

Ca să cultivi un hectar de varză e tare mult de muncă. Dacă nu plouă, varza nu se face, fără apă. E nevoie de pînă la doi litri și jumătate zilnic la o căpățînă de varză. În funcție de cît de cald e afară. Iar în acest an a fost secetă. Muncă enormă, bani puțini, la un leu kilul de varză. Dacă, dintr-un hectar, țăranii ar fi rămas cu cîteva mii de lei, după ce au stat sub arșiță în cîmp, s-au chinuit pe ploaie la recoltare și ar fi venit în pragul iernii, să o vîndă la oraș. Dacă ar fi avut unde și cui să-și vîndă varza. Dar n-au.

Între timp, varza se plimbă cu ordonanța care a închis piețele, de la Parlament la Președinție și înapoi. Nu fac niciun proces de intenție, legat de faptul că în Germania, de la Primul Război Mondial încoace, varza a fost dezonorată. În mod peiorativ, Aliații i-au poreclit pe germani „mîncători de varză”. Nici legat de tratamentul discriminării pozitive aplicat în primăvară de către autoritățile române, sparanghelului german. Și tot pandemie era. Ba chiar stare de urgență.

Constat doar că jocurile politice fac victime colaterale. Nu vom mai avea în curînd nici țărani care să-și bată capul cu agricultura, nici varză murată. Varza a murit, trăiască sparanghelul !

Măcar de-ar fi numai varza. Și de aici încolo, nu mai e nimic de rîs.