„Oamenii tac. Oamenii așteaptă. Oamenii știu că în cele din urmă voi cere. Pentru ei, nu în numele și lor, s-au obișnuit să aștepte, să vadă: se pot strecura și ei fără pagube prin găuri date de alții, străinii, fraierii, tolomacii?”

Te-ai obișnuit cu ideea că dizidența românească are legendele ei. Până acum un an, când a murit la Paris Paul Goma, a avut și o realitate vie. Goma a ajuns în România ca refugiat din Basarabia, în copilărie, exmatriculat în liceu, la Sibiu după ce a susținut cauza unor colegi anticomuniști, arestat în facultate pentru că s-a solidarizat cu Ungaria invadată în 1956, și condamnat la doi ani de închisoare, interzis în România după ce i-a apărut în Germania romanul “Ostinato”, despre regimul penitenciar comunist. Scriitorul a fost obligat să plece din românia la sfârșitul anilor 70 și nici după 1989 nu a mai reușit să revină. Perspectiva sa plină de reproșuri a păstrat secvențe pe care nu le poți găsi la nimeni altcineva:

„Oamenii fumează de parcă s-ar ruga”