Din vorbe îți deschidem ochii. Focul încăpățânării

În viață, mai e nevoie și de o pauză de la cauză,
Ca să nu fie daună, lasă-ți și o clauză
Când îți asumi decizii și faci contract cu tine,
Ca inima și mintea să nu-ți fie doar vecine.
Dacă simți rușine atunci când îți este bine,
E clar că ești soldat și nu știi ce să faci cu tine.
Tre’ să ieși din tranșee, să-ți limpezești capul,
Când sunt prea multe haine tre’ s-aerisești dulapul,
Să recompartimentezi tot ce e în stivă,
Că ordinea în viață nu-i facultativă,
Cu toții simțim nevoia să o facem…
Doar așa luăm pâinea bunăstării și o coacem.
Și, oricum o întoarcem, putem doar cât putem,
Indiferent de voință, plan și sistem,
Iar vremurile ne fac să cerem mult de la noi,
Să ne istovim și să uităm de cum e în doi,
În trei, în patru, în cinci, în câți o fi!
Nu mai ceri ajutorul, te obligi s-o tot ții
Așa, ca să nu afle lumea că ești și tu om,
Și, eventual, te și îneci în bere, vin sau rom
Și-ți spui că, de mâine, o să poți mai mult!
Dar mâine ești tot tu, același adult,
Care nu-și dă voie să se abată de la drum
Chiar dacă focul încăpățânării l-a făcut scrum…

Cu stingător la purtător, și de minte, și de inimă,
Cosmin Dominte – pompier de așteptări nerealiste.