M-am uitat la meciurile cu Islanda, Norvegia si Austria
Și…mai, mai… să ajung la Obregia…
Să te uiți la naționala României,
Cândva, însemna culmea bucuriei!
Cartiere întregi strigând la unison,
Când una din legende dădea gol,
Bucurie pe străzi, euforie în popor,
Mai ales că n-aveam multe da’ aveam sport,
Mândrie în el, mândrie pe teren,
Mândrie în strigături de galerii cu refren.
Acest tren, din păcate, s-a dus
Și cred că lucrul ăsta trebuie, onest, spus:
Acum te uiți la națională și știi că o cam ia,
Doar speri să nu-ți fie prea rușine cu ea.
Cândva, buturuga mică ce răsturna care mari,
A rămas cu aceleași realizări de acu’ 20 de ani.
Și poate că băieții își doresc și vor
Dar fotbalul e ros, joci doar pentru tricolor.
Cluburi, pepiniere, talente descoperite, ioc!
Totul pare scrum, ca în urma unui foc.
Acu’ fotbalul e sport de lux și tinerii talentați
N-ajung neapărat la balon, poate doar cu părinți bogați,
Deși, în fotbal, n-ar trebui să fie despre bani și echipament
Astea vin, de regulă, DUPĂ abilități și talent!

Cu o nostalgie ușor amară a ceea ce ar fi putut fi dacă eram o nație care se
respecta cu adevărat,
Cosmin Dominte – oare cum ar fi arătat toată moștenirea sportivă, dacă am fi avut
grijă de ea, în 2020?