Imaginile masacrului din 7 octombrie sunt prea oribile pentru a fi difuzate public. Cei care le-au văzut găsesc cu greu cuvinte pentru a descrie inacceptabilul. Cifrele îngrozesc, dar nu spun adevărul. Barbaria nu distruge statistici, ci oameni. Adică vieți, povești și vise. Știu asta de la o fetiță, una nemuritoare: o cheamă Anne Frank.
Advertisment
Era nemțoaică, dar și evreică. Și-a părăsit țara la vârsta de patru ani, familia fugind de persecuțiile naziste la Amsterdam. Războiul și ocupația o urmăresc și acolo. Aflând că urmează să fie deportați, familia Frank și alte patru persoane se ascund într-o anexă secretă din biroul firmei. Timp de doi ani, Anne își va destăinui într-un jurnal intim gândurile, sentimentele și experiențele ei ca tânără fată ce se confruntă cu ororile războiului și persecuției. Trădați, vor ajunge la Auschwitz și la Bergen-Belsen, unde Anne moare de tifos în 1945, la numai 15 ani. Tatăl ei scapă cu viață. Întors acasă, descoperă jurnalul și îl publică. Azi, este disponibil în 70 limbi. Azi, el reprezintă chiar mai mult decât chipul și vocea celor 6 milioane de victime evreiești ale Holocaustului. Azi, Anne Frank este pretutindeni întruchiparea inocenței și umanității în fața urii, a totalitarismului și a fanatismului barbar.
Nu-ți povestesc jurnalul, pentru că actualitatea mă obligă să-ți recomand să-l citești. Pentru că tu vrei, meriți și trebuie să știi pe ce lume trăiești: una în care victimele nu sunt cifre din manuale de istorie, ci oameni ca tine și familia ta. Când copiii de azi sunt uciși – într-un teatru din Mariupol, într-un kibbutz israelian sau pe străzile din Gaza – cuvintele Annei Frank îmi spun că lacrimile nu au culoare politică: precum picăturile de apă, ele se aseamănă toate. În Orientul mijlociu, prezentul nu se trage doar din tragediile moderne, ci din cea biblică a Uciderii Pruncilor. Iar pacea rămâne iar și iar pentru viitor.