Dramatism, tristețe, revoltă, bucurie. O voce unică hrănită din traumele copilăriei, din dorința de a trăi, de a iubi și de a fi iubită. Edith Piaf. Vrăbiuța. Avea doar un metru și 47 centrimetri. Numele i-a fost dat de Louis Leplee, cel care îi aude vocea și o invită să cânte în cabaretul lui, de pe „Champs-Élysées. A fost șansa primită de un copil abandonat de mamă, o artistă alcoolică, jumătate prostituată. Este crescută mai întâi de bunica maternă, într-o locuință mizeră, iar mai apoi într-un bordel condus de bunica paternă. După primul război mondial, tatăl, acrobat de circ, o ia cu el în rulota ce-i servea drept locuință. Dar banii nu ajung, așa că micuța Edith începe să cânte pe străzi. Unicul ei copil moare la 2 ani. Are 20 de ani, e abandonată și de tată și ajunge să trăiască la limita de jos, în lumea drojdiei societatii pariziene, câștigând din cântat. Dar întalnirea cu Louis Leplee este providențială. În același an, impresarul Jacques Canetti o invită la o emisiune radiofonică și cu ajutorul lui înregistrează primul disc cu melodia „La foule”. Urmează un angajament cu Teatrul „ABC” din Paris și discul „Mon légionnaire”.

Așa a venit succesul, condimentat cu scandaluri amoroase, disperare, alcool și dependență de medicamente, căci poliartrita de care suferea îi provoca dureri atroce. Cucerește New York-ul în 1946 și devine celebră. Întâlnește marea iubire, doar că trei ani mai târziu acesta își pierde viața, când avionul cu care călaăorea se prăbușește. Traumatizată, merge înainte. Urmează alte eşecuri sentimentale și alte turnee. În 1961, cucerește lumea cu „Non, je ne regrette rien”. Avea să se stingă peste doar doi ani. Copilului abandonat, oamenii și viata i-au oferit o șansă. Marii artiste, însă, Biserica îi refuză dreptul unei ceremonii catolice de înhumare, din cauza felului ei de a trăi. A fost înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” și, pentru prima dată după Război, circulaţia este întreruptă în Paris, pentru ca parizienii să-i aducă un ultim omagiu.