Monumentele eroilor militari reprezintă bărbați. La război, femeile iau mai rar vieți, însă deseori le salvează. Nu li se ridică statui marțiale, deși sunt adevărate eroine. Azi ți-o amintesc pe Mariana Drăgescu.
Fiică de ofițer, a îndrăgit sportul. După schi, alpinism și echitație, își obține brevetul de pilot la Școala din Băneasa în 1935. Când începe războiul, se înrolează într-o formațiune sanitară înființată de Marina Știrbey, compusă exclusiv din femei-pilot: botezată de Malaparte ”Escadrila Albă”, va deveni o legendă, fiind unică în lume. Mariana și camaradele ei evacuează răniții din linia întâi, la bordul unor avioane albe cu însemnele Crucii Roșii. Nu au arme, înfruntă focul inamic doar prin acrobație aeriană. Țin deseori de mână pacientul îngrozit și pilotează cu cealaltă.

Mariana urmează frontul până la Stalingrad și înapoi, după care continuă campania din vest până în Slovacia. Salvează în acest timp 1500 răniți, unul câte unul. Deși este sublocotenent și decorată cu Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur, noile autorități comuniste nu îi recunosc nici măcar apartenența la armata română! Au însă nevoie de ea ca pilot sanitar și instructor de zbor: Mariana va pregăti câteva sute de noi piloți, decolând cu rezervorul jumătate gol, pentru a nu putea fugi din țară. Chiar și așa, e oarecum norocoasă: colegele ei sunt în pușcării. Pentru a avea o pensie, va lucra apoi ca dactilografă. Abia după 1989 este reîncadrată în armată și primește – la împlinirea vârstei de 90 ani – ordinul Steaua României. Va mai trăi încă 10.

Mariana Drăgescu avea o pasiune pentru vremuri bune, dar și-a folosit-o în cele rele în slujba celorlalți. Ca femeie, a făcut-o cu modestie, încăpățânare și demnitate. A demonstrat că poți fi erou în război fără să tragi un singur foc. Nepoții celor salvați de ea trăiesc azi printre noi. Ei sunt singurul monument al Escadrilei Albe.