Femeie, înainte de toate. Vera Litovcenko

Războiul e dintotdeauna o activitate masculină. Femeile însă îl îndură și îl plătesc. Azi nu-ți vorbesc despre văduve sau refugiate cu copii în brațe. Nu-ți amintesc de cele violate, torturate sau vândute ca sclave timp de mii de ani. Nimic nici despre cele care – ca Ioana d’Arc – au pus mâna pe armă. Azi ți-o prezint pe Vera Litovcenko. Hemingway definea curajul ca puterea de a acționa cu grație sub presiune. Într-un adăpost din Harkiv, Vera întâmpină bombele în rochie de scenă. ”Nu sunt medic, soldat sau politican. Eu doar cânt la vioară.” A făcut-o mai întâi ca să acopere vuietul morții, ca să redea speranță celor ce au trebuit să se îngroape de vii pentru a trăi. A făcut-o ca să alunge șobolanii, cei din subsol și cei blindați de deasupra. A făcut-o fiindcă se știa singură, dar nu dezarmată. În fața gloanțelor, ea avea o vioară. În vuietul luptelor, fragila ei melodie a răzbit până la Kiev. Ilia Bondarenko o imită. Se trezește acompaniat online de 94 de muzicieni din 70 țări și de orchestra de cameră din München. London Symphony Orchestra îi preia și adună milioane de vizualizări, dar și fonduri pentru Ucraina. Opera din Odessa iese pe străzi și cântă Corul Sclavilor din Nabucco. La mii de kilometri, ministrul italian al Culturii aude cum orașul întâmpină bombele cu muzica lui Verdi. După două zile, promite că Italia va reconstrui teatrul din Mariupol. Din pivnița ei, solista a pornit un concert pentru vioară și orchestră planetară. Hemingway ar fi aplaudat-o. Cu modestie, Vera spune: ”nu vreau să mă simt neputincioasă, vreau să-mi ajut prietenii muzicieni care și-au pierdut instrumentele, slujbele și casele”. Războiul nu are nevoie de traducere. E un limbaj universal, ca și muzica. Vera Litovcenko reamintește vulturilor care se rotesc că cea mai mare putere a unei păsări rămâne cântul ei.