Fini sunt! Problema nu este taxa de solidaritate, ci ce face guvernul cu banii strânși

UDMR cere introducerea unei taxe de solidaritate pe trei ani, care să fie 1% din cifra de afaceri a companiilor care au venituri de peste 100 de milioane de euro pe an.
Este vorba de 335 de companii, multinaționale și românești, care ar trebui să plătească acestă taxă. România nu are prea multe companii mari. Suma strânsă la buget, într-un an, ar fi de 1,2 miliarde de euro. Spre exemplu, Dacia, cea mai mare companie din România, ar trebui să plătească 38 de milioane de euro, Petrom – 30 de milioane de euro sau Lidl, cea mai mare rețea de retail, 26 de milioane de euro.
În noua coaliție de guvernare, PSD este de acord cu acestă taxă, dar PNL nu.
Nu știu cum se vor încheia aceste discuții între cei care conduc acum România, dar problema nu este taxa, ci ce face guvernul Ciucă, coaliția PSD-PNL-UDMR, cu acești bani.
Nu există proiecte clare care să fie finanțate, ci acești bani s-ar duce în gaura tot mai mare a bugetului, care are nevoie de bani proaspeți, pe lângă împrumuturile pe care le ia, din ce în ce mai mari.
Partidele au vândut votanților și baronilor proprii majorări de salarii, majorări de pensii, programul Anghel Saligny, de 10 miliarde de euro, și nu prea mai există bani.
Marile companii ar plăti această taxă dacă guvernul ar vrea să dezvolte infrastructura din Moldova, zonă care din punct de vedere economic și demografic rămâne în urmă sau dacă ar investi în infrastructura și în schimbările din educație, astfel încât să nu mai avem 40% dintre absolvenți analfabeți funcționali.
Toate guvernele au privatizat și au vândut companiile de stat, dar cu banii obținuți, miliarde și miliarde de euro, nu au făcut nimic, ci doar au susținut un buget cu 1,3 milioane de bugetari, cu sute de mii de oameni care ies la pensie cu mult înainte de vârsta de pensionare sau cu pensii speciale, care costă bugetul 1 miliard de euro, în fiecare an.
Banii din taxe și impozite susțin salarii și pensii care sunt mai mari decât în sectorul privat, adică cei care le plătesc.
Dacă această taxă de 1% pe cifra de afaceri ar fi folosită de fiecare companie într-un mod individual, pentru proiecte publice cu sens, nu cu săli de sport și bazine de înot în mijlocul câmpului, am ieși mai bine.