Ia să vezi. Cufărul amintirilor despre Eminescu…

A nu munci şi a nu avea – just ! 

A nu munci şi a avea – superb! 

A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil !”

Sunt vorbele scrise de Mihai Eminescu cu un umor amar.

Geniul nu l-a scutit de umilințele unui trai marcat de nevoi materiale niciodată satisfăcute.

Viața în sărăcie l-a marcat profund dar nu l-a împiedicat să ne lase moștenirea culturală care ne individualizează în creația universală.

Contemporaneitatea sa nu a fost deloc generoasă cu Eminescu în ciuda recunoașterii genialității sale.

Slujbe modeste, chiar umilitoare, retribuite mizer, i-au făcut viața un calvar greu de suportat.

Idealurile sale înalte, spiritul său superior dar generos și altruist au rezonat în societatea de atunci, dar nu suficient pentru a primi recunoștință.

Ar fi avut mare nevoie.

Români din toate colțurile Regatului au solicitat atunci Parlamentului o lege pentru acordarea unei pensii viagere pentru el.

A fost votată după mai mult de un an.

Cam așa s-a manifestat recunoștința contemporanilor față de Mihai Eminescu.

Trist dar adevărat…

Mi-am adus aminte de toate astea când am aflat despre soarta cufărului său de voiaj.

Cufărul ăsta, singura sa mobilă, l-a însoțit în toate locurile unde a trăit, a învățat, a muncit, a creat.

La Iași, la București, la Viena, la Berlin, în turnee cu trupele de teatru.

Peste tot i-a purtat știința, inspirația, sărăcia, dar și geniul.

După ce fusese expus în mai multe expoziții, cufărul acesta  a fost scos la licitație și adjudecat pentru 7.000 de Euro.

Nu, nu de Statul Român așa cum ne-am fi așteptat, ci de nu se știe cine.

Un norocos, oricum.

Statul Român ar fi putut să-și caute norocul în numele nostru și să cumpere cufărul amintirilor despre Eminescu.

N-a muncit și n-a avut. După Eminescu, ar fi just.

Pentru noi, deplorabil…