Ia să vezi. Revoluția uitată

Au trecut 32 de ani.

Parcă ar fi fost o clipă.

E adevărat, o clipă a istoriei care-și măsoară curgerea în milenii devoratoare de destine cândva mărețe.

Decembrie 1989 a fost un moment astral al României și al românilor, un flux de energie care a spulberat un sistem străin nouă și sufletului nostru.

Dramatismul acelor zile a rămas în memoria celor care aveau vârsta suficientă pentru a-l conștientiza.

Istoria i-a atins pe umeri și le-a copleșit existența pentru totdeauna prin amintirea participării la înfăptuirea ei.

Unii dintre acei oameni curajoși au lăsat totul în urmă și au trecut în lumea celor de dincolo.

N-ar fi vrut, sunt sigur, dar sacrificiul lor ne-a adus nouă libertatea de care nu prea am știut, și nici acum nu știm, să ne folosim.

Am folosit timpul de-atunci și până acum într-un mod straniu așa încât, suntem într-o relativizare a libertății.

Aud tot mai des pledoarii cu privire la libertate care mă uimesc, mă intrigă și mă întristează.

Libertatea nu mai e un țel, ea a devenit negociabilă, aproximativă, laxă, subiect de teoretizare a limitării dincolo de lege.

Pare că am uitat frica care ne-a făcut să acceptăm libertatea ciuntită înainte de acel Decembrie 1989.

Dacă există cu adevărat cineva care să ne manipuleze, acela ne-a „ghicit” și a știut cum să ne inducă o altă frică, dar cu aceleași efecte.

Singura deosebire e că, acum, aproape că cerem singuri să fim liberi cu împrumut.

În fiecare an, în această perioadă, îmi aduc aminte și revăd ceea ce s-a scris cu sânge:

„Vouă, celor care, mulți sau puțini, veți trece cândva neliniștiți peste urmele  noastre, ale celor care am fost generația lui Decembrie 1989, un singur gând-România.”

Să nu uiți, prietene…