Ia să vezi. Sfântu’ Dragobete Blajinu’

Mărturisesc că până în 1989 nu prea auzisem de Dragobete și de sărbătoarea iubirii la români.

De Sfântul Valentin, nici pomeneală.

După ce ne-am răsculat sau ce-om fi făcut noi atunci, în 1989, ambele personaje ne-au invadat în așteptarea primăverii.

N-aș spune că a fost rău.

Ba, dimpotrivă !

Ne-am obișnuit și, mai mult sau mai puțin în cunoștință de cauză, ne-am avântat a sărbători iubirea în ambele ocazii.

Atât tradițional, românește, cât și mai cosmopolit, așa, ca să fim și noi în „trend”.

Deși diferența dintre cele două ocazii e dată de originea fiecăreia dintre ele, ne-a plăcut și ne place să sărbătorim dragostea de primăvară.

La propriu și la figurat.

Eu, totuși, mă-ncumet să formulez o nedumerire a mea mai veche….

De ce ambele personaje sunt masculine ?!

De altfel, Eros al grecilor antici cât și Cupidon al romanilor, tot bărbați erau !

Te pomenești că bărbații sunt mai „reprezentativi” în ceea ce privește iubirea ?!

Sigur, bărbații iubesc intens și chiar cu foc, dar chiar să simbolizeze iubirea în toate culturile, mai vechi sau mai noi, apropiate nouă ?!

Constat că de la antici încoace eposul îi consacră ca atare.

Nu vreau să opun intensitatea iubirii femeii celei a bărbatului, dar rămâne întrebarea.

Mă rog… cred că m-am aventurat pe un teren periculos și risc admonestări severe din partea doamnelor și domnișoarelor.

De altfel, tradiția lui Dragobete mi-ar interzice să le supăr în această zi, dar mă macină curiozitatea.

Cunosc proverbul englezesc, curiozitatea a omorât pisica.

Știu deci că s-ar putea să mă coste…

Totuși, doamnelor, domnișoarelor, nu trageți !

Azi, sunt Dragobete ! Doar azi !

De mâine sunt al dumneavoastră…