Le spunem sau nu copiilor cum au fost concepuți? Când ar trebui să le spunem? Cui mai spunem? Cum procedăm? Sunt întrebări grele, dar copilul trebuie să afle adevărul, să știe că nu a fost conceput pe cale naturală. Secretele de familie nu fac bine nimănui. Plus că e imposibil să nu ajungă la urechile cuiva și apoi la urechile copilului care se va simți trădat. Și va crede că toată viața lui de până atunci a fost o minciună. Așa că fiți sinceri cu copiii, și asta încă de când sunt foarte mici. De ce? Copiii între 2 și 4 ani acceptă noile informații ca niște mici oameni de știință – doar faptele propriu-zise, fără bagajul emoțional. Nici cu copiii între 5 și 8 ani nu e prea greu, datorită interesului lor pentru detalii tehnice. Mințile lor de mici ingineri intră în funcțiune și acceptă foarte ușor informația faptică.

Dacă așteptați să împlinească 10 ani s-ar putea să se revolte sau să fie extrem de supărați că le-ați ascuns un asemenea lucru. Sau vor fi atât de jenați și de șocați, încât nu vor întreba nimic, dar se vor frământa toată viața. Cum să le spuneți? Începeți cu informații de bază de genul: tatăl tău nu a avut suficienți spermatozoizi și am rugat un doctor să ne ajute să găsim un donator . Sau: voiam să am un copil, dar nu aveam soț, așa că un doctor m-a ajutat să obțin niște spermatozoizi de la un alt bărbat. În cazul în care sperma provine de la un donator, copilul trebuie să știe că regulile prevăd ca el să rămână necunoscut. Când însă știți cine este donatorul, bine ar fi ca părinții biologici să decidă dacă îi vor spune acest lucru copilului, dacă donatorul va face sau nu parte din viața copilului. Pentru că sunt cazuri în care femeile care își doresc un copil apelează la prieteni homosexuali sau pur și simplu aleg un bărbat care arată bine. E greu, dar trebuie să fiți sinceri și pregătiți să vă sprijiniți copilul. Educația sexuală a copiilor începe cu educația sexuală a părinților!