Am fost întrebat într-un webinar, de cineva care a trecut printr-un episod de burnout în care nu a putut să muncească, că ce ar trebui să treacă în CV sau să spună la interviurile de recrutare, când va fi întrebat de ce a existat o pauză.

Mi se pare o întrebare foarte grea.

Răspunsul aparent este simplu. Ar trebui să putem să discutăm despre dificultățile prin care trecem, nu? Ar trebui să fim mereu deschiși și sinceri?

Recomandări

PUTIN: VOM DOBORÎ TOATE AVIOANELE F-16 TRIMISE UCRAINEI
SBF PRIMEȘTE 25 DE ANI DE ÎNCHISOARE
ZIUA FEMEILOR DIN MUZICĂ
ȘTII DE VREME? VINE VARA-N TOATĂ ȚARA
MOLDOVA SE PREGĂTEȘTE DE ADERARE
ROTAȚIA PĂMÂNTULUI A ÎNCETINIT

Așa ar trebui.

Din păcate însă în multe organizații nu există conceptul de burnout. Există doar munca de făcut, obiectivele de bifat. Iar dacă cineva nu mai reușește să țină ritmul și vorbește de oboseală sau burnout, vina îi aparține.

Din păcate, încă nu este ceva normal să ai momente în care nu muncești. Să iei o perioadă pentru tine, fără nici un motiv anume, nu este normal. CV-ul bun este un șir neîntrerupt de joburi și proiecte, până la momentul în care ne retragem. Orice altceva este inacceptabil.

Avem încă tendința să credem că sensul vieții este munca.

Munca este un element important în viețile noastre. Poate să ne aducă un sens în plus, poate să ne ofere oportunități de învățare, de creștere, poate să ne genereze conexiuni și poate să aibă un impact pozitiv asupra noastră.

Dar nu este viața.

Cum ar fi să alegem să devenim mai relaxați și mai umani, când vine vorba de muncă?

Să înțelegem că e ok să mai luăm pauze. Să înțelegem că performanța depinde și de om, dar și de organizația. Să înțelegem că nu putem să ne turăm la maxim motoarele în continuu.

Mi se pare că umanitatea poate fi normalizată, cu un efort de la fiecare dintre noi, în fiecare zi.

Poate în felul asta am putea să ne bucurăm de muncă și momentele de slăbiciune nu ar fi ceva de ascuns, ci ceva de asumat.