Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană. El prezintă Europei chestiunea fondării Țării Românești și Moldovei și a descălecatului dinspre Transilvania la nivelul cel mai înalt al cunoștințelor de pe la 1700. Pentru principele cărturar, Țara Românească, Dacia sau Valahia sunt același lucru, iar românii sunt totuna cu romanii. În interiorul acestui vast teritoriu, mulți români, conduși de domnii lor, s-au mișcat ca să se apere, să se pună la scut, să se adăpostească. Locul de apărare și conservare a neamului românesc a fost – spune savantul – Transilvania, înconjurată de coroana munților. Aici s-au concentrat românii în primul mileniu și în primul sfert al celui de-al doilea, după care unii au revenit spre câmpiile din sud și est. Aspectul legendar este greu de evitat în aceste episoade, iar stabilirea exactă a cronologiilor și genealogiilor lasă, firește, de dorit. De aceea, Cantemir pune descălecatul moldovenesc și muntenesc concomitent, pe la 1274, iar pe Negru Vodă și Dragoș Vodă îi socotește frați (fiii lui Bogdan Vodă) sau veri, „ieșiți din Ardeal spre locurile lor dintâi”. Tot în acel moment al istoriei, vede el și divizarea Țării Românești în Moldova și Muntenia. În Transilvania, Cantemir descoperă o putere politică primordială tot românească, pe care băștinașii au trebuit s-o împartă cu ungurii și sașii, până când, prin discriminări, au fost scoși din ea și marginalizați. Scriind despre Transilvania, principele savant se simte transilvan, pulsează la unison cu oamenii țării românești intracarpatice, vede viețuirea ca pe o conviețuire.