Prima manifestare clară a identității românilor, axate pe originea lor romană, s-a petrecut în legătură cu Țaratul Româno-Bulgar, fondat la 1186. Istoricul bizantin Niketas Choniates (care a trăit în jurul anilor 1200 și a deținut funcții înalte în imperiu) oferă în opera sa, „Istoria”, cele mai detaliate și dramatice informații despre răscoala vlahilor și bulgarilor din 1185-1186. Pentru el, vlahii sunt actorii principali. Choniates spune că „lăcomia autorităților romane” (bizantine) a fost cauza răscoalei. El explică faptul că scânteia revoltei a fost o taxă abuzivă impusă de noul împărat Isac al II-lea Anghelos pentru a-și plăti nunta. Împăratul ar fi trimis perceptori care „au jefuit fără milă” turmele vlahilor. Atunci, aceștia, un popor muntos și mândru, „n-au mai putut răbda lăcomia” și s-au răsculat, ajutați de vlahii de la nord de Dunăre, sub conducerea fraților români Petru și Asan.
În 1199, Inocențiu al III-lea (unul dintre cei mai importanți papi din Evul Mediu) îi scria lui Ioniță Caloian, „regele vlahilor și bulgarilor”, despre gloria strămoșilor săi romani. Felul în care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif („ne-a adus iarăși la amintirea sângelui și patriei noastre din care descindem”) și în care îi invocă drept înaintași pe împărații Romei, ca și felul în care îi scrie papa lui Ioniță („de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care din sângele romanilor își consideră trasă originea”) atestă existența deja pe la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din „colonii de demult ai celor din Italia”.