În urmă cu exact 170 de ani, Nicolae Bălcescu (1819-1852) se afla în exil, dar încerca să revină, pe Dunăre, în țară. Nu i s-a permis și a murit la Palermo, unde zace și acum, într-o groapă comună.

Face parte din generația de intelectuali mesianici, care au vrut să construiască România modernă, adică să treacă de la Țările Române, la România. Modelul acesta de acțiune nu era unul local, ci era european. La 29 de ani, Bălcescu a participat la Revoluția de la 1848 de la Paris, unde a rupt o bucată din catifeaua tronului lui Ludovic Philippe și a adus-o în țară ca mărturie, ca dovadă, să-i învețe pe români cum să facă revoluția.

A fost între liderii revoluției noastre și-a devenit membru în guvernul revoluționar al Țării Românești instaurat în iunie 1848. Exilat după înăbușirea revoluției, a visat o revoluție, de data asta reușită, una europeană, simfonă și sincronă, adică una a tuturor și desfășurată în același timp, care să zdrobească forțele conservatoare, să conducă la democrație, să destrame imperiile absolutiste și să aducă la putere națiunile libere, care să trăiască în state naționale. Pentru a-i stimula pe români la lupta pentru unitate și libertate națională, Bălcescu a scris cartea „Românii supt Mihai Voievod-Viteazu”, al cărei mesaj este unul simplu și complex în același timp.