Ion Agârbiceanu, preot greco-catolic și scriitor, exprimă în proză sufletul românului ardelean, cam în felul în care a început Ioan Slavici și au continuat apoi Liviu Rebreanu și Pavel Dan. Cea mai cunoscută operă este nuvela Fefeleaga, publicată în 1906. Autorul a pornit de la o femeie reală, care a trăit în Munții Apuseni, printre buciumani, la poalele Detunatei. Fefeleaga era o poreclă dată de săteni, fiindcă femeia, Maria, era simplă și tăcută. Singurul ei ajutor era calul Bator. Cu el trudea din zi până-n noapte. Pornea cu Bator să încarce coșurile cu pietre din care oamenii scoteau aur, fiind plătită cu câțiva creițari de fiecare povară. Viața cu soțul său, Dinu, miner, i-a fost mai bună, căci cei doi împărțeau munca. Aveau împreună cinci copii, mereu bolnăvicioși. Maria a muncit din greu și, drept răsplată, și-a îngropat bărbatul și trei copii, rând pe rând. Și-a dat seama că nu mai avea pentru cine munci. Ce rost mai avea să meargă mereu pe la bogătanii cărora le vindea pietrele și care întârziau să plătească, știind-o neajutorată. Cu timpul, Fefeleaga a rămas cu un singur copil, o fată, Păunița. Când și aceasta a murit, a fost nevoită să-l vândă pe Bator, pentru a avea bani de înmormântare. L-a dus pe Bator la târg și, cu lacrimi în ochi, s-a despărțit de el, care ținuse locul bărbatului. De câte ori se uita la bietul animal, își amintea de șirul lung de morți din familia ei. Cu banii primiți pe cal, s-a întors în sat să împodobească sicriul cele-i din urmă copile moarte. Și așa s-a stins și ea neștiută, așa cum a trăit.