În 1822, cu două secole în urmă, se năștea într-o Germanie fărâmițată acela care avea să descopere Troia, fără să aibă studii speciale de istorie sau de arheologie.

Schliemann a fost în stare la vârsta de 11 ani să scrie un eseu în latină despre eroii legendari Ulise și Agamemnon.
A ajuns să știe limbile germană, olandeză, engleză, franceză, rusă, latină, greaca veche și cea modernă.
După ce s-a îmbogățit și a studiat de unul singur textele vechi și arheologia greacă, a făcut pe cont propriu cercetări (1871-1879) la Isarlâk, în Turcia (Anatolia) și a dovedit că Poemele Homerice exprimau adevărul legat de cetatea Troia, asaltată de greci, în urma dragostei lui Paris pentru Elena. Cea mai bună traducere în românește a acestor poeme-epopei a fost dată de George Murnu: „Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul/ Patima cruntă ce-aheilor mii de amaruri aduse./ Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,/ Trupul făcându-le hrană la câni și la feluri de păsări…”.
În 1876, cercetările sale de la Micene (Peloponez) au scos la lumină urmele civilizației miceniene, necunoscute anterior.

Schliemann a fost un pionier în domeniul arheologiei clasice și o excepție în acest sens, dovedind că, uneori, în cazuri foarte rare, pasiunea poate să fie mai puternică decât studiile organizate și sistematice. De asemenea, el a confirmat viziunile romanticilor care pretindeau că tradițiile și legendele istorice pot fi adevărate izvoare pentru specialiști.