Croato-slovenul Iosip Broz Tito a fost șeful marcant al unui stat comunist sui generis, în care vioara întâi fost nu Croația, ci Serbia. Formată din câteva republici (între care și Slovenia, Macedonia, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru), Federația Iugoslavă moștenea o țară născută în 1918, care avea cam mărimea și populația României din anii comunismului. Tito s-a opus căii impuse de dictatorul Stalin, a devenit el însuși un mic dictator și a orientat țara spre mișcarea nealiniaților. Alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a pus bazele sistemului hidroenergetic de la Porțile de Fier. A sfidat până în final autoritatea sovietică și s-a întâlnit la un moment dat cu linia politică a României de „comunism național”, de rezistență față de dominația Moscovei asupra tuturor țărilor socialiste. Marele său prestigiu s-a bazat pe calitatea de comandant suprem al mișcării de eliberare națională de sub forțele fasciste (germane, italiene, maghiare) din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A reușit să stăpânească și chiar să elimine sentimentele naționaliste ale diferitelor republici (popoare) în favoarea toleranței și a unității iugoslave (adică sud-slave). Tito a fost primul și singurul lider al țărilor socialiste din Europa de Est care și-a eliberat țara prin forțe proprii (fără un efort major al Armatei Roșii), care a permis în țara sa o economie concurențială și care s-a bucurat de sprijinul constant al Occidentului. Deși controversat, a rămas în istorie ca ultimul custode de succes al Federației Iugoslave postbelice, destrămate la circa un deceniu de la moartea sa.