În 1889, adică acum 135 de ani, se stingea din această lume efemeră Mihai Eminescu, dar abia atunci începea viața lui eternă, fiindcă el este cel mai mare spirit pe care l-a născut vreodată poporul român.
A avut o capacitate de asimilare ieșită din comun și o putere de judecată de profunzimi neatinse de alții; a trăit în epoca ridicării edificiului statal național, a criticat societatea contemporană. La 1884, primind drepturi de autor pentru poeziile trimise la „Familia” de la Oradea, îi scria lui Iosif Vulcan: „Mult stimate domnule și amice, Mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. […] Te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare …”.
Advertisment
Prin urmare, Eminescu era decepționat de viața publică românească, dar trăia ideea unirii și vedea România ca și cum ar fi existat deja. Cu decenii înainte de 1918, el plasa Oradea în România.
Eminescu a fost un vizionar, a creat în spiritul poporului său, dar a cunoscut armonia popoarelor lumii. El nu a scris pentru un loc și pentru un timp anume, ci pentru universalitate.
Recomandări
Partenerii noștri