Nicolae Bălcescu (1819-1852)

Era Fiu de boieri munteni, ridicat până la rangul de apărător al drepturilor poporului său în timpul Revoluției de la 1848. Au trecut 170 de ani la moartea sa departe de țară, la Palermo, unde se afla în exil. Este membru post mortem al Academiei Române.

A studiat la București, la Colegiul Sf. Sava și a intrat de timpuriu în armată.
A participat la mai multe acțiuni conspirative revoluționare, inclusiv la societatea secretă „Frăția”.
Călătorește în toate teritoriile locuite de români și se convinge de necesitatea unității politice naționale.
A participat la revoluția de la Paris, din februarie 1848 și a adus cu el la București o bucată de stofă din tronul regelui Ludovic-Filip, detronat atunci.
A organizat Revoluția de la 1848 din Țara Românească; a fost ministru de externe și secretar de stat al guvernului revoluționar de la București, în iunie 1848. Dorea independența țării, libertăți democratice, domnie constituțională, împroprietărirea țăranilor, vot universal etc.
A militat pentru unirea revoluțiilor europene și mai ales a revoluției române cu cea maghiară, dar fără rezultat.
A scris o carte fundamentală, cu profil deopotrivă istoric și literar: „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” .

A murit bolnav și dezamăgit, departe de țară, după ce arsese ca o flacără pe altarul revoluției. Ideile sale au depășit epoca și aveau să fie puse în practică pe parcursul secolului care a urat după moartea sa. A fost un prevestitor al emancipării popoarelor și progresului națiunilor într-un „concert” european.