Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. Sînt cuvintele lui Ioan Rațiu din Turda, doctor în drept, președintele Comitetului format din 237 de membri ai Partidului Național Român, care i-a prezentat împăratului Franz Iozef în 28 mai 1892 Memorandumul Transilvaniei, cerînd drepturi pentru popuția majoritar românească.
Advertisment
Românii, observa atunci Georges Clemenceau, erau în număr de 3 milioane și jumătate, dar nu aveau niciun ales în Parlamentul de la Budapesta.
Împăratul a trimis mai departe Memorandumul, necitit, la parlament, care l-a restituit delegației, ignorîndu-l. Mai mult, pentru că textul fusese tipărit și răspîndit, autoritățile i-au arestat pe autori în 1894, acuzîndu-i de instigare prin presă. Procesele care au urmat au avut efectul unui bumerang. Inculpații, condamnați la pedepse de la două luni la cinci ani de închisoare, au fost amnistiați prin decret regal, în urma tulburările iscate.
Recomandări
Închis la Szeged, lui Ioan Rațiu, liderul memorandiștilor, bănățeanca Viora Magdu îi dedica o ”Doină”, publicată în 19 ianuarie 1895 în ”Foișoara Drepății” de la Timișoara: ”N-a fi tot cum vrea dușmanul / Pune-om umeri doi cu doi / Și-a mai fi cum vrem și noi”. Se conștientiza tot mai mult printre români că problemele lor nu se încheie la marginea brazdei, că ieșirea din situația în care se aflau nu mai vine nici de la împăratul, nici de la Budapesta și că numai unirea cu România le poate aduce salvarea. S-a pregătit, în acest climat, generația următoare. Unirea devenise o problemă de oportunitate și timp. La 1 decembrie 1918, ambele s-au întîlnit.
Partenerii noștri