Am un unchi trecut de 60 de ani, să-i zicem nea Florin, care nu mai caută cheile prin casă. El caută validare. Și nu așa, discret, ca omul. El o caută ca pe semnal la munte,cu telefonul ridicat, cu fața spre cer și cu un ușor tremurat de speranță. Dimineața iese la plimbare prin cartier îmbrăcat „tineresc”. Adică o geacă lucioasă, adidași albi care scârțâie de noi și o șapcă pe care scrie ceva în engleză, probabil „Original” sau „Legend”. Îl întrebi,„Unde te duci, unchiule?” Și el,„Până la piață… da’ să vadă lumea că încă se poate.”La piață nu cumpără roșii, cumpără confirmări. Alege roșia și se uită la doamna de la tarabă ca în filme,„Să știți că mă pricep la legume.” Doamna,„Da, da… două kilograme?” El,„Două… dar să fie din alea care zic ‘vai, ce bine arătați’.” Și dacă doamna îi spune „șefu’”, gata, i-ai făcut ziua. Pleacă de acolo de parcă a primit medalie de stat. Apoi vine partea cu tehnologia. Nea Florin nu folosește Facebook, el îl folosește pe Facebook să-l folosească pe el. Își pune poze cu filtrul care îți dă piele de bebeluș și ochi de pisică persană. Și scrie subtitlu,„Seară frumoasă, prieteni.” Dacă primește trei like-uri, zice,„Uite, mă apreciază lumea.” Dacă primește unul singur, intră în panică,„Ce-am făcut? Am supărat internetul?” Și are și faza cu sala. Nu se duce să ridice greutăți, se duce să ridice sprâncene. Își face selfie în oglindă, trage burta, își ține respirația și zice,„Încă mai am pătrățele.” Da, unchiule, pătrățele… pe cămașă. Dar, sincer, e ceva simpatic aici. Omul nu vrea să fie „tânăr”, vrea să fie văzut. Și poate asta e toată șmecheria după 60,nu să te convingi că ai 20, ci să-ți amintească cineva că încă contezi. Iar dacă validarea vine cu roșii și o șapcă dubioasă… e un preț mic pentru un zâmbet mare.