Am descoperit o specie rară și foarte rezistentă, femeia nemulțumită. Nu, nu e „rea”. E ca aplicațiile alea care îți trimit notificări, nu poți să le urăști, pentru că au, enervant de des, dreptate. La mine în casă, nemulțumirea are program. Dimineața începe cu raportul meteo emoțional, „E frig în bucătărie.” Da, iubire, e iarnă, nu un complot. Încerc să ajut, dau drumul la căldură. Greșit! „Acum e prea cald.” Perfect. Practic, eu nu încălzesc casa, eu reglez starea de spirit a planetei. Apoi vine partea cu mâncarea. Dacă gătesc eu, „Ai pus prea multă sare.” Dacă gătește ea, „Nu-mi place cum miroase, că mi-ai făcut nervi.” Deci nu există rețetă, există doar context. Și contextul, evident, sunt eu. Dar preferata mea e nemulțumirea preventivă. Știți genul, încă n-ai făcut nimic, dar deja ești suspect. „Tu iar ai de gând să stai cu telefonul?” Nu, dragă, de fapt îl țin doar ca să nu mă ia valul de fericire. Și când zic, „Spune-mi ce vrei”, primesc cea mai misterioasă replică din univers, „Știi tu.” Sigur că știu! Eu știu tot. Știu exact… că nu știu. Mă simt ca la Escape Room, indicii peste tot, timp puțin și la final tot eu sunt vinovat că n-am ieșit. Partea bună? Femeia nemulțumită e motorul civilizației. Dacă ea n-ar fi nemulțumită, bărbații ar trăi încă fericiți pe un scaun rupt, cu un cablu într-o mână și optimism în cealaltă. Ea te împinge să schimbi becul, să pui perdele, să-ți iei șosete care „se potrivesc cu viața ta” Așa că am învățat, când e nemulțumită, nu e sfârșitul lumii. E doar felul ei de a spune, „Îmi pasă.” Un pic tare. Cu volum maxim. Dar hei, măcar nu adormi niciodată la mine acasă.