Severine. Lockdownul minților

Bernard Pivot întreba zilele trecute: ”mai țineți minte cît timp a trecut de cînd ni se spune continuu că săptămînile următoare vor fi dificile și decisive?” Răspund eu: un an încheiat. Un an de săptămîni dificile și decisive…

Un an care a început cu un lockdown dur, de două luni. Nu e deloc clar dacă și cît ne-a ajutat acel lockdown în privința pandemiei. Omenește, însă, nu este nici un dubiu că ne-a devastat. Atunci am putut vedea că mai înspăimîntători decît coronavirusurile sînt, totuși, oamenii. Am văzut oameni care au primit cu ovații carantinarea totală, gata să se predea contra oricărei promisiuni că scapă de boală. Am văzut cum oameni care se consideră liberali au fost cuprinși de un activism isteric în favoarea suprimării libertăților. Am văzut oameni inteligenți aderînd frenetic la acea prostie militantă ”haștag stau acasă”, de parcă statul acasă ar putea fi vreodată o cauză civică.  E de neuitat agresivitatea cu care erau reprimați în mediile online și nu numai toți cei care spuneau că, poate, acea carantină cvasitotală nu e cea mai înțeleaptă soluție.

Din păcate, lockdown-ul se mutase din realitate în creiere. Mai grav decît că se închiseseră școlile, spitalele, magazinele, orașele, ba chiar întregi industrii, a fost că se închiseseră mințile!

Lockdown-ul acela a fost reflexul administrativ al spaimei totale. A fost versiunea cu poliția la ușă a ceea ce numim, în general, ”paralizat de spaimă”. Statul ne dăduse ordin să înțepenim de frică. Și totuși, cu ce e mai bun martie 2021 decît a fost martie 2020? Cred că, pe lîngă apariția vaccinurilor – ale căror efecte benefice urmează să le constatăm, căci deocamdată nu prea se văd – , singura veste bună este dispariția activismului lockdown. Prostia ”haștag stau acasă” pare să se fi dizolvat, nimeni nu o mai susține. Pentru mine, e primul semn că ne facem bine.