Severine. Privindu-vă, de 1 iunie

10 ani iar de-aș avea, lumea la fel mi-ar plăcea. Da, e sigur că mi-ar plăcea mai mult decît îmi place acum, trecut fiind de 50.

Aș găsi în lume acele situații blînd-comice cărora le-aș răspunde cu rîsul de copil și pe care m-aș repezi să le povestesc tuturor, căci lumea la 10 ani e lumea fără de secrete. Acum găsesc doar sarcasm și ironii acide, cărora le răspund cu rîs sacadat, greu de resentiment. Aș găsi  bucuria soarelui strălucind (de care azi mă feresc să nu mă ardă) și misterioasa alcătuire fluidă a norilor ( care azi nu mă mai interesează decît vag, meteorologic). Aș merge, desigur, la școală palpitînd în nerăbdarea întîlnirii cu fata din banca a doua fără să am cea mai mică idee ce-o să fac sau ce-o să zic cînd o voi revedea. Azi nu fac mișcări de genul acesta dacă n-am un plan dinainte stabilit, cîntăresc informații și evaluez riscuri; iar pe măsură ce trece vremea, îmi pare tot mai riscant și tot mai inutil…

Dar, mai ales, aș călători. La 10 ani în mijlocul lagărului comunist, începusem să simt mirajul Occidentului interzis și să visez la viața lor, a celor de dincolo de gardul de netrecut. Azi, n-aș mai visa, aș cunoaște…

Dar de fapt, ce știu eu despre mine la 10 ani? Cînd privesc acum fotografia mea de pe cînd aveam 10 ani, primul reflex este să întreb: ”Cine ești tu, copile care porți numele meu?” Apoi, de-odată, simt o conexiune atît de puternică cu  omulețul din fotografie, ceva peste orice empatie posibilă, ceva chiar mai puternic decît dragostea, încît mă trezesc că sînt eu însumi, acum, nimic altceva decît o fotografie care privește un adult. Ca într-o oglindă bizară. Ca în aceste versuri ale Anei Blandiana: ”Din oglindă mă privea un trup firav/ Cu claviatura coastelor distinctă/ Inima-apăsa pe clape grav/ Și-ncerca s-apară în oglindă/”

Și înțeleg că din două una: ori e imposibil să am 10 ani azi, ori chiar am 10 ani acum, cînd vă privesc…