Ai noștri au refuzat să stea în genunchi și ți-au lăsat moștenire o țară. Nu chiar la cheie, dar suficient de mare încât să le porți recunoștință. Și azi când avem mai mult decât și-au imaginat cei care au făcut Unirea.
Cu puterea minții noastre am cucerit planeta. Totuși, la noi acasă, încă nu suntem în stare să turnăm asfalt la câmpie ca să avem autostrăzi.
Înjurăm zilnic karma, soarta, guvernul, pe ăia de la București, vecinul de bloc sau de curte, dar am uitat cui îi purtăm recunoștință.
Eu, tu, noi am luat de-a gata o Românie cu granițe lărgite, dar, încă, nu știm dacă ne-am redeșteptat destul ca să o ducem mai departe.
Avem dușmani la granițe, dar și mai mulți în interior. Ne războim cu cel de lângă pentru că Unirea ni se pare un act de slăbiciune.
1 decembrie 2020 ne-a prins, și pe tine, și pe mine, cu măștile pe față, cu orașele carantinate și închise pe hârtie. Dar nu cu mințile-ncuiate.
Avem o țară. Întreagă și mai mare. Ce facem cu ea?