Cât de straniu ar putea să pară, a existat în istoria creștină un moment în care icoana cu figurile sale sacre a fost socotită o eretică vrăjitorie, Dumnezeu neputând să fie reprezentat (așa cum în vechile credințe păgâne, potrivit gândirii lui Platon, Logosul era invizibil). Începută în secolul al IV- lea lupta împotriva icoanelor – intrată în istorie sub numele de iconoclastie – s-a declanșat violent în 726 printr-un decret al împăratului bizantin Leon al III- lea și omologată în 754 printr-un conciliu ținut în palatul Hieria din Calcedon sub Constantin al V-lea Copronimul care condamna arta blestemată a pictorilor … desenatori de umbre”. Era o ruptură limpede cu tradiția figurativă a antichității greco – romane și a determinat exodul multor călugări iubitori de icoane în Apusul european. Curând, în 787, al șaptelea Conciliu Ecumenic ținut la Niceea, sub oblăduirea împărătesei de origine ateniană, Irina – personaj al romanului esoteric sadovenian Creanga de aur – a restabilit în drepturile sale icoana, un al doilea val iconoclast, în 815, fiind cu desăvârșire stăvilit în 843, din nou sub patronajul unei împărătese, Teodora de Paflagonia.
Advertisment
Recomandări
Partenerii noștri