Cu sute de ani în urmă, în iureșul cruciadelor care duceau în Orient puzderie de seniori și prelați occidentali, constatăm că unii dintre aceștia au simțit nevoia consemnării în texte a faptelor de bravură și credință ceea ce a devenit o trăsătură culturală și psihologică specifică mai ales secolului al XII-lea. Vor fi slujitori ai bisericii precum abatele Guibert de Nogent care ne-a lăsat o cronică a faptelor franceze în cruciadă – Gesta Dei per Francos, dar și o scriere autobiografică simplu intitulată Despre viața sa (De vita sua), cuprinzând informații despre evenimente notabile precum răscoala orășenilor din Laon (1122).

O altă figură ecleziastică este abatele Suger, regent al Franței care ne-a lăsat, la 1143, o scriere despre biserica de el ridicată de la Saint Denis (Libellus de consecratione ecclesiae a se aedificatae) care inaugura stilul gotic în Europa, în timp ce profesorul de retorică, dialectică și gramatică al Universității din Paris , Pierre Abélard își nara dramele personale în Historia calamitatum mearum. Era veacul în care artiștii începeau să-și pună numele pe opera de ei realizată – e cazul lui Gislebert la catedrala din Autun (1132), iar unii seniori cruciați își istoriseau faptele în primele cronici scrise în limba vernaculară de un mare baron ca Geoffroy de Villehardouin și de un mărunt nobil ca Robert de Clari.