Sunt o mamă singură. Și am fost un copil crescut tot de o mamă singură. Mi-am dorit ca Maria, fetița mea, să crească într-o familie. Dar tot de o mamă singură e crescută. E interesant și dureros cum copiem tipare și comportamente.
Advertisment
E gândul care mă sperie cel mai tare: să nu ajungă și ea tot o mamă singură! Ce fac? Cum rup cercul ăsta vicios? Să stau într-o familie disfuncțională, doar de dragul unui cuvânt, familie, nu o să o fac niciodată. Gândul care mă sperie mai tare decât gândul care mă speria cel mai tare e ca Maria să fie umilită, înjosită sau chiar bătută de soț. E motivul pentru care i-am oferit un model de femeie puternică, o femeie care nu pleacă în fața nimănui capul. Dacă cel de familie nu am mai putut să i-l ofer. Mimez de-a familia fericită? Nu pot, plus că un copil simte că joci teatru și mai rău îi faci. Aici nu merge cu fake it till you make it.
Uite totuși ce-am făcut! Am găsit printre cunoscuți 2 familii care, pentru mine, reprezintă idealul de familie. Părinți calzi, care se iubesc, susțin și apreciază, bunici săritori, copii minunați și echilibrați, seri de filme în fiecare vineri, Golden Retriever în curtea casei cu piscină. Iar eu și Maria mea petrecem cât mai mult timp cu ei. Ca să vadă că se poate. Ca să nu-și piardă speranța. Ca să aibă niște modele sănătoase.
Recomandări
O să ajute asta? O să aibă familia pe care eu nu am avut-o când eram copil? Și nici nu am putut să o construiesc când am devenit mamă? Roadele soluțiilor pe care le-am găsit acum le vom culege peste vreo 20 de ani, dar eu am credința că o să îi fie ghid în viață. Sunt mamă singură, dar al naibii de sigură de deciziile mele.
Partenerii noștri