A fost odată ca niciodată, într-un sat de la poalele Carpaților, un bătrân pe nume Ilie, vestit pentru poveștile sale și pentru țuica lui, pe care o numea „aurul lichid”. Într-o zi, în timp ce Ilie stătea la umbra unui prun bătrân și povestea despre vremurile de demult, copiii din sat l-au întrebat:
– Moșule, de ce prunele astea mici și albastre sunt așa de prețioase? De ce le spune lumea „comoara românului”?
Advertisment
Moș Ilie a zâmbit, netezindu-și barba albă și a început să istorisească o poveste. Se spune că, demult, pe vremea când zmeii bântuiau codrii și feciorii viteji luptau pentru dreptate, în ținutul nostru trăia un prun fermecat. Nu era un pom oarecare, ci unul plantat de însuși Prâslea cel Voinic, după ce adusese merele de aur. Fructele acelui prun nu erau obișnuite – la început erau albastre, dar, lăsate să dospească, dobândeau o strălucire aurie. Se spunea că cine gusta din țuica făcută din aceste prune primea curaj și putere să-și apere glia, dar și înțelepciunea de a-și iubi pământul natal.
După ce Prâslea a sădit prunul, l-a păzit cu strășnicie de zmei și de hoți, iar pomul a rodit an de an. Dar, într-o noapte, un zmeu viclean a furat toate prunele fermecate. A vrut să le folosească pentru a-și face o licoare care să-i dea putere veșnică. Prâslea, aflând de furt, a plecat din nou în căutarea zmeului.
Recomandări
După lupte grele, Prâslea a reușit să învingă zmeul și să recupereze prunele, dar o parte dintre ele căzuseră pe pământ, iar sucul lor se scursese în brazde. Localnicii care au găsit acele prune au simțit că pământul, hrănit cu seva fructelor fermecate, avea acum o altă viață. Când au încercat să transforme fructele rămase în țuică, lichidul avea o strălucire aparte și un gust care încălzea sufletul.
Așa s-a născut tradiția țuicii, iar de atunci românii au numit prunele „aurul albastru” al pământului lor. De fiecare dată când beau o cană de țuică în toiul iernii, simțeau cum curajul și iubirea pentru pământul natal le reapăreau în inimi.
Țuica nu este doar o băutură; este o poveste lichidă, un cântec al gliei, o legătură cu strămoșii noștri, care au sădit acești pruni cu speranța că pământul nostru va rămâne mereu roditor.