Tu vezi un tablou, dar un artist vede o mie de adevăruri. Sau, de ce nu, o mie de minciuni. Acesta este motivul pentru care lucrarea Rondul de Noapte de Rembrandt van Rijn încă dă dureri de cap istoricilor. Opera ne minte încă de la primul contact: nu este o scenă nocturnă după cum ne sugerează chiar titlul, ci un portret de grup diurn. Timpul și-a spus cuvântul înnegrind tonurile calde ce domninau opera în primii săi ani de existență.
În planul secundar, prvind cu îngrijorare unul dintre cei doi căpitani ai detașamentului de soldați vedem o femeie îmbrăcată într-o rochie aurie. Ochii triști caută soțul plecat pe front și gura întredeschisă pare că lansează un ultim ”te iubesc” înainte de bătălia ce urmează. Figura însă reprezintă doar mascota detașamentului și nu marchează o poveste de iubire. Ceea ce însă ar marca o intrigă amoroasă ar fi chiar umbra mâinii căpitanului, strategic proiectată către zonele intime ale companionului său. Criticii au speculat inculsiv poziția lăncii către care pare că se îndrepată umbra iar o analiză cu raze x a revelat că artistul a modificat de mai multe ori mărimea armei, aceasta având inițial proporții grosolane.
În fundal, ascuns printre stoicii gardieni ai cetății observăm un ochi jucăuși care privește către exteriorul picturii, dezinteresat de măreția personajelor centrale. Un spion? Un inamic al ghildei paznicilor orașului? Ei bine, ochiul pictat este chiar ochiul care a pictat, fiind un mic autoportret al artistului, dornic să rămână la rândul său etern discutat de privitorii curioși.