Povestea unei adopții de succes, între dragoste și legislație: „A apărut și un ghemotoc mic de după ușă, care era fratele ei”

  • Întregul proces de adopție a durat aproximativ 3 ani
  • În prezent, Maria are 13 ani, iar Stelu, 9
  • Silviu: E o problemă la partea de legislație, dar și la cea de promovare
  • Procesul de adopție presupune: vizite, rapoarte, interviuri, expertize psihologice

Puțini oameni sunt ca Ana și Silviu. Au adoptat doi copii, pe Maria și Stelu. Locuiau în Oman și, mișcați de poveștile copiilor sărmani sau fără familie, rămași în țară, au zis să facă ceva.

Inițial, au vrut să ajute o familie nevoiașă, cu mulți copii. Au intrat în micul cămin sărăcăcios, unde își duceau viața, părinții și cei șapte copii ai lor. Doi dintre ei au devenit, până la urmă, ai lor. Acum, locuiesc în România și trăiesc o poveste frumoasă.

Silviu Capustinschi: „Noi când ne-am dus acolo, în Ciolpani, în casa aceea, ne așteptam să găsim această fetiță, pe Maria. Numai de ea știam. Când ne-am dus, a apărut și un ghemotoc mic de după ușă, care era fratele ei, Stelu. Săracul, era o bucățică de copil. Deși avea 6 ani, arăta ca unul de 3-4, maxim.”

Au luat copii în plasament dar s-au atașat atat de tare încat au decis să-i adopte definitiv.

Ca să nu fii descurajat, Silviu îți spune că procesul de adopție nu e chiar atat de greoi pe cât ai crede.

Silviu Capustinschi: „Am început acest proces de plasament, care înseamnă multe hârtii, înseamnă vizite regulate la noi acasă din partea din partea Direcției, am completat niște rapoarte. Nu e mare lucru, din partea noastră nu a fost mult efort. S-au ocupat cei de la Direcție.”

Ana Capustinschi: „Primul an de conectare a fost mai greu, și pentru ei, pentru noi. Pentru toată lumea a fost greu. Aveau și ei o grămadă de întrebări pe care nu prea știau să și le exprime. A trebuit să învețe să exprime ce simt și să-i învățăm să spună. Mai au și în somn gânduri și coșmaruri.”