- „Efectul Mandela” este creația scriitoarei, cercetătoarei și consultantei în „paranormal” Fiona Broome.
- Aceasta a folosit termenul, pentru prima dată, în cadrul unei conferințe, când mai multe persoane au susținut că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii `80, când, de fapt, acesta a murit în 2013 și a fost președintele Africii de Sud între 1994 și 1999.
- „Efectul Mandela” este, acum, folosit pentru a descrie o memorie colectivă falsă, însă, devenită realitate în mintea multora.
Memoria nimănui nu este perfectă. Deși acuratețea memoriei participanților la un studiu a fost, în general, „foarte mare”, aproximativ „93-95% din toate detaliile verificabile” fiind corecte, cercetarea a subliniat faptul că memoria unei persoane nu este infailibilă.
Advertisment
Lucruri care nu s-au întâmplat niciodată sau evenimente care au devenit confuze de-a lungul timpului pot, în mintea unei persoane, să devină reale.
„Efectul Mandela” apare atunci când un grup de oameni crede că un fenomen sau eveniment s-a întâmplat, când, de fapt, în realitate, nu a avut loc niciodată. Acești oameni sunt ferm convinși că își pot aminti un incident sau o experiență specifică, chiar și atunci când se poate demonstra contrariul
Recomandări
„Efectul Mandela” este creația scriitoare, cercetătoarei și consultantei în „paranormal” Fiona Broome. Aceasta a folosit termenul, pentru prima dată, în cadrul unei conferințe, când mai multe persoane au asumat că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii `80, când, de fapt, acesta a murit în 2013 și a fost președintele Africii de Sud între 1994 și 1999.
Efectul Mandela este, acum, folosit pentru a descrie o memorie colectivă falsă, însă, devenită realitate în mintea multora.
Proveniența „amintirilor false”
În general, aceste amintiri se bazează pe o cultură populară. De exemplu, oamenii cred că emisiunea „Looney Tunes” se numea, de fapt, „Looney Toons”.
„Efectul Mandela pare să fie strâns legat de o serie de fenomene de memorie”, a declarat Tim Hollins, profesor de psihologie experimentală la Universitatea din Plymouth, în Marea Britanie.
Hollins a numit trei tipuri similare de fenomene de memorie: „memoria falsă”, care constă în crearea unei amintiri care nu a avut loc niciodată; „erorile de memorie sursă”, care apar atunci când cineva uită adevărata sursă a unei amintiri și „inflația imaginației”, care este tendința de a crede că ceva este real cu cât este imaginat mai des.
De asemenea, Hollins a indicat, ca exemple, mai multe elemente sociale, pentru a evidenția cât de failibile pot fi amintirile noastre. Acesta invocă conceptul „conformitatea Asch”, care se manifestă atunci când oamenii se conformează unui punct de vedere pentru a se integra într-un grup și „efectul de dezinformare”, care descrie tendința ca amintirile oamenilor să se modifice în funcție de învățăturile sau experiențele ulterioare.
Cu toate acestea, Hollins consideră că fenomenul care se aliniază cel mai bine cu „efectul Mandela” este cel al „memoriei de esență”, care se manifestă atunci când cineva are o idee generală despre ceva, dar nu își poate aminti detaliile.
„Este relativ ușor de explicat cum mai mulți oameni ar putea ajunge la aceleași erori de memorie, chiar dacă au ajuns la ele în mod complet independent”, a spus Hollins.
„De exemplu, multe dintre ele par a fi amintiri de esență, adaptate pentru a se potrivi cu credințele sau cunoștințele existente ale oamenilor”.
Un exemplu comun al „efectului Mandela” se referă la animația „Curiosul George” și la lipsa cozii sale, un personaj din cărțile pentru copii, care a apărut, pentru prima dată, în anii 1940.
„Amintirea lui Curiosul George, ca având o coadă, reflectă faptul că majoritatea maimuțelor au coadă”, a spus Hollins.
Unii dintre cei care au experimentat „efectul Mandela” sunt convinși că este o dovadă a existenței „universurilor paralele”
Deși există diverse explicații pentru acest efect, precum și o serie de dovezi că amintirile noastre nu sunt, în întregime, exacte și că se pot modifica în timp, unii dintre cei care au experimentat „efectul Mandela” sunt convinși că acesta este, de fapt, o dovadă a existenței „universurilor paralele”.
Hollins crede că fenomenul surprinde cazul în care anumite persoane nu sunt dispuse să recunoască atunci când greșesc.
„Oamenii au tendința de a crede prea mult în propriile amintiri, chiar și atunci când sunt confruntați cu dovezi”, a declarat Hollins.
„Poate că este o formă de protecție a ego-ului sau de disonanță cognitivă”, mai adaugă acesta.
Hollins a spus că oamenii aleg să creadă că memoria lor greșită este o dovadă a universurilor paralele pentru a „explica” credința lor în viziunile eronate, în timp ce sunt confruntați cu dovezi care demonstrează contrariul.
Partenerii noștri