STUDIU Copiii care suferă de miopie sunt mai predispuşi la depresie şi anxietate

• Sănătatea ochilor şi modul în care copiii „văd” lumea din jurul lor le afectează sănătatea mintală, arată un prim studiu de acest fel.
• Copiii care suferă de miopie au un risc mai mare de a suferi de depresie şi anxietate decât cei care nu au problemr de vedere.
• Circa 19 milioane de copii cu vârste până în 14 ani din întreaga lume au probleme de vedere.

Viciile de refracţie, indiferent de cauza lor (genetică, dobândită) afectează calitatea vieţii şi funcţionarea în societate. 19 milioane de copii cu vârste până în 14 ani din întreaga lume au probleme de vedere sau sunt nevăzători. Cu toate acestea, corectarea viciilor de refracţie la copiii mici nu reprezintă, general vorbind, un punct pe agenda autorităţilor.

Atunci când ai miopie (mică, medie sau gravă) ai dureri de cap, îţi lăcrimează ochii des, simţi presiune în tâmple, ai senzaţie de ameţeală şi simţi că nu te poţi descurca singur, lumea nu arată aşa cum ar trebui şi oricât strângi ochii, nu reuşeşti să o vezi clar. Totul în jur este ceţos, iar asta îţi afectează concentrarea, starea de spirit, dar şi încrederea în sine. Problemele de vedere, nerezolvate, funcţionează ca o barieră între tine şi restul lumii (activităţile şi oamenii din viaţa ta). 

Experții spun că guvernele ar trebui să ofere controale oftalmologice regulate şi perechi de ochelari gratuite copiilor

Impactul problemelor de vedere şi al efectelor asupra sănătăţii mintale este mai mare mai ales copiii mai mici, care nu ştiu ce e în neregulă cu vederea lor, spun oamenii de ştiinţă, în cel mai nou studiu de acest fel. Aici este important rolul adulţilor, fie că vorbim despre părinţi, bunici, cadre didactice.

În plus, copiii care suferă de strabism au aceleaşi simptome de depresie şi anxietate. Cercetătorii spun că după operaţia de corectare, micuţii nu au mai avut aceleaşi stări emoţionale negative.  Un studiu realizat de Orbis International arată că şi adulţii cu probleme de vedere sunt mai predispuşi la depresie şi anxietate.

În ultimii ani, în România spre exemplu, s-a diversificat „oferta” pentru miopi: lentile de contact (de zi, de noapte, lunare), operaţii cu laser, implant de cristalin etc. Însă nu oricine îşi poate permite o operaţie chirurgicală la privat, spre exemplu. 

Cercetătorii spun că este momentul ca guvernele să ia atitudine. Ar trebui sa dezvolte politici publice pentru sănătatea ochilor în rândul copiilor. Printre măsur se numără oferirea de controale oftalmologice regulate şi perechi de ochelari, toate gratuite. Mai mult, ar trebui să „liberalizeze” anumite intervenţii chirurgicale scumpe şi considerate „pur cosmetice”, precum cea pentru strabism. 

Ce spun copiii cu miopie

• „Am problema asta de foarte mică.  Atunci credeam că lumea arată aşa, ceţoasă, neclară, aşa că nu am crezut că am o problemă. Când am privit prima oară prin ochelari am rămas şocată, că de fapt totul arăta atât de clar. Începusem deja clasa I şi mă minunam de claritatea lumii. Mi-a schimat starea de spirit, eram mai voioasă, nu mai eram închisă şi temătoare şi ieşeam la joacă, în sfârşit, fără frică. Nu m-aş descurca fără ochelari. Miopia creşte anual şi anual schimb şi ochelarii, sau mai des” (Ana, 10 ani, urban). 
• „Nu îmi amintesc de mine fără ochelari. Mă simt ciudat şi cu ochelari, dar e foarte rău fără. (…) Mă împiedic, mă frec la ochi mult, îmi vine să plâng de frustrare pentru că nu mă descurc pe stradă, nu văd la televizor, mă simt ameţită, nu mă descurc singură” (Mirela, 12 ani, urban). 
• „Înainte să mi se prescrie ochelari, refuzam să mă joc cu copiii. Strângeam mereu ochii pentru a vedea puţin mai clar, nu reuşeam, mă enerveam pe mine, plângeam. Nu am putut să am prea mulţi prieteni, nu mă chemau la scăldat sau la fotbal, ziceau că sunt „chior”, „orbete” şi râdeau de mine. Tot ce îmi doream să fac nu reuşeam pentru că nu vedeam bine. Ochelari mi-am făcut târziu, a trebuit să aştept să strângă ai mei bani” (Andrei, 15 ani, rural).
• „Doamna (educatoare n.red.) mi-a spus că am ceva, că nu văd bine la tablă şi m-a mutat singură în prima bancă şi a râs, că voi fi „aragaz cu patru ochi”. Mi-e greu să urmăresc dacă ceva e prea departe (…) Mai bine mă uit pe telefon, pe cărţi, acolo văd clar. Mă simt supărată. Mama a zis ca îmi cumpără ochelari curând. Eu văd aşa de mai mult timp şi m-am descurcat. Acum nu îi vreau, dar dacă vor râde toţi de mine, eu măcar văd bine la tablă, deci e mai bine aşa, nu?” (Larisa, 6 ani, rural).