Cum era Mihai Eminescu în realitate: o frumusețe impresionantă și o voce de aur. Viciul major al poetului și ziua care i-a declanșat boala

• Se împlinesc 171 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu
• Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori români, fiind considerat poetul naţional.
• Începând din 2011, pe 15 ianuarie, este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale.

Note biografice

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost poet, prozator, traducător și jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Mihai Eminovici (așa cum era numele real al poetului) s-a născut în orasul Botosani, fiind al saptelea copil din cei unsprezece ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi Iurașcu.

Între 1860-1863 a învățat la Ober Gymnasium, liceul german din Cernăuți.

Debutul literar

A debutat literar în 1866, în revista Familia a lui Iosif Vulcan, la sugestia căruia a adoptat numele Eminescu. Are o bogată activitate literară de tânăr, publicând în diferite reviste și ziare ale vremii.

Din 1866 şi până în 1869 a călătorit prin țară, din Transilvania până la Bucureşti, cunoscând realitatea societății românești.

Studiile la Viena și la Berlin

În semestrul de iarnă 1869/1870 frecventează cursurile Facultății de Filozofie a Universității din Viena. Aici se va împrieteni cu Ioan Slavici şi o va cunoaşte pe Veronica Micle. În această perioadă a început să colaboreze cu revista Convorbiri literare. În 1873 se înscrie la Facultatea de Filozofie a Universității Friedrich-Wilhelm din Berlin, pentru doctorat.

Activitate

În toamna lui 1874, la propunerea lui Maiorescu, este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. Anul următor este revizor școlar peste județele Iași si Vaslui, unde se remarcă printr-o activitate de un dinamism ieșit din comun.

În 1875, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la Curierul de laşi. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii, unde l-a introdus şi pe Ion Creangă. În această perioadă s-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877, invitat să lucreze la redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşiul şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei. În 1880 era redactor-şef al publicaţiei. Din această perioadă datează unele dintre marile lui poeme, precum „Scrisorile” şi „Luceafărul”.

Poetul moare pe 15 iunie 1889 la „Institutul Caritatea”, cel mai probabil ucis printr-o lovitură în cap de unul dintre pacienții spitalului, după cum ne încredințează profesorul eminescolog Nicolae Georgescu.

Cum arăta Eminescu

Eminescu era de o frumusețe impresionantă, cu ochii adânci și negri și o constituție solidă. Un văr al lui Eminescu, Mihai Mavrodin, evocă într-un articol din presa vremii, chipul poetului: „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. … Era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.

Poetul era înzestrat și cu darul unei voci minunate. „Avea o voce de aur… Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. Contemporanii lui spun că „îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să îl auzi cântând”, spune scriitoarea Lucia Olaru Nenati.

Tot fostul coleg al poetului dă mărturie și despre fascinația pe care poetul o exercita asupra femeilor: „Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor”.

Era o prezență foarte plăcută în societate. Avea însă duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria. Când era vorba de politicieni, și mai ales de parveniţi, cuvântul său putea fi foarte acid.

Viciul major al poetului

Așa cum reiese din mărturiile contemporanilor săi, Eminescu avea doar un singur viciu major, fumatul. „Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult”, spunea fostul coleg de la Viena al poetului Teodor Ştefanelli.

Un adevărat patriot

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut. Când se întâlnea cu cineva, Eminescu saluta spunând „Trăiască naţia!”. Uneori, prietenii obişnuiau să i-o ia înainte şi îl salutau ei cu formula lui preferată, „Trăiască naţia!”. „El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!»„, spune istoricul Gheorghe Median.

„Boala” lui Eminescu

În 1883, Eminescu a fost internat pentru o vreme în spital, cu diagnosticul de „manie acută”, în 1886 este internat la spitalul de la Mânăstirea Neamț. A mai fost îngrijit la Viena, la Iași și în final la București.

Presa timpului și documentele de arhivă arată că ziua de 28 iunie 1883 a fost una de referință in viața lui Mihai Eminescu. S-a spus că în această zi Eminescu a înnebunit și au urmat șase ani de calvar, de încercări de a reveni în viața culturală, așa-numiții ani negri din viața lui Eminescu.

28 iunie 1883 a fost însă o zi foarte importantă a politicii României. Este ziua în care Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu România timp de 48 de ore, iar Germania amenința cu războiul. Trebuia să se semneze tratatul secret de alianță dintre România și Tripla Alianță, în virtutea căruia România nu mai putea să-și revendice Ardealul.

Bucureștiul era dominat cultural de ardeleni, care se luptau pentru eliberarea Ardealului. Iar tratatul le interzice acestora brusc să mai pledeze pentru drepturile românilor. Din reducerea la tăcere a vocilor deranjante – iar Eminescu era foarte incomod prin activitatea lui ziaristică – face parte și declararea lui Mihai Eminescu ca „nebun”.

Știrea despre boala lui Eminescu a apărut în ziarul Românul, cu care Eminescu polemiza, în 29 iunie, și va fi confirmată de Timpul peste trei zile: „Unul dintre redactorii acestei foi a încetat a mai lua parte la redacțiune, atins fiind în mod subit de o gravă boală”. Exista însă un consens în epocă: un om atins de nebunie nu mai are voie să facă parte din nicio funcție publică. Iar Eminescu avea o funcție publică foarte importantă, fusese în 1881-1882 redactorul-șef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator.

Neîndoielnic. Eminescu a avut șase ani grei, în care s-a luptat pentru a reveni în atenție. Dar nu a avut nicidecum „paralizie generală cum s-a spus, n-a avut sifilis”, explică profesorul Nicolae Georgescu.