În istoria Europei premoderne întâlnirea statelor creștine – catolice, protestante și ortodoxe – cu Islamul reprezentat de imperiul sultanilor otomani – a creat situații politice diverse. Mari puteri precum Franța și Anglia au încheiat înțelegeri diplomatice și economice, imperiul german s-a aflat într-o permanentă ostilitate cu Înalta Poartă, în timp ce Europa de Răsărit a cunoscut o adevărată destructurare statală: după Bizanț au urmat Bulgaria, Serbia, Albania, Ungaria căzute în robie, ca pașalâcuri. Singurul spațiu care a rămas autonom a fost cel al țărilor române și, în Balcani cel al Raguzei (actualul Dubrovnik).

Autonomia țărilor române față de imperiul otoman s-a obținut în secolele XV – XVI în cadrul unei legislații islamice de tip hanefit care așeza Muntenia, Moldova și Transilvania în așa numita Casă a Păcii ce implica documente scrise care s-au numit capitulații (dar care nu s-au păstrat). Existența acestora, adevărate tratate din epoca Basarabilor și Bogdăneștilor (Mușatinilor) nu a fost niciodată contestată de turci, ele fiind invocate de boierii Țării Românești în 1772, cu prilejul unor tratative de pace de la Focșani.